˶Frumusețea naturală și frumusețea artistică: sunt ele la fel sau sunt deosebite?˝

0
491

frumuFrumusețea unui peisaj, a unui copac sau a unui corp omenesc este la fel în natură și în opera de artă?

În ce sens se poate vorbi despre aceste două frumuseți și care este calitatea celei artistice?

Problema este clasică în domeniul esteticii și discuția poate fi întreprinsă din mai multe puncte de vedere. La nivelul rațiunii, natura în sine nu este frumoasă, dar nici urâtă.

A spune că natura este frumoasă înseamnă a aprecia, a face o judecată de valoare, și această judecată nu se poate produce decât în raport cu o concepție, cu un ideal de frumusețe. Natura este un act al existenței și este frumoasă prin noi. Arta este și ea, frumoasă, dar nu mai este un dat obiectiv al existenței,  ci un produs, ceva făcut, un act de creație umană. Apropierea dintre ele este că ambele pot fi frumoase în funcție de un subiect sensibil și de un ideal estetic. La nivelul religiei, însă, natura este sigur frumoasă, pentru că face parte din misterul creației și este deci, o operă divină; în acest fel natura devine, cu adevărat, ˶un cosmos˝.

Prin condiția sa, omul face parte din natură, și totodată, el există în afara ei, ceea ce îi crează o situație de cumpănă și dramă. Omul participă la natură, dar o poate și depăși, ceea ce îl face să fie în armonie cu ea, și totodată să o concureze. Din această concurență naște cultura.

Pentru a înțelege poziția artei în fața naturii, este necesar să precizăm poziția ei spirituală în raport cu alte forme de activitate ale culturii.

Se spune că natura este relație, ordine și lege obiectivă; ea este așa cum este și nu o putem cunoaște fără a o respecta întocmai.

În cazul științei, bunăoară, spiritul este activ, dar când acesta intervine, el o interoghează într-un anume mod, acela impus de metoda experimentală și calcul.

Cu arta, lucrurile stau însă altfel: ea este libertate și finalitate, după nevoile și nivelul la care se exercită spiritul. Prin artă, omul își creează o altă lume, la treapta și în sensul aspirațiilor lui, la specificul naturii sale. Arta este o lucrare din nou a spiritului, lucrare în care subiectul devine activ, în sens de creație.

Pentru a nu da naștere unei grave erori în care a căzut arta contemporană de după expresionism, e bine să precizăm raportul cu natura al creatorului de artă, raportul dintre lumea subiectivă și cea obiectivă.

E adevărat că natura nu este una cu arta și nici măcar un model de imitat; nici frumusețea atribuită de om naturii nu coincide cu frumusețea artistică. Arta păstrează un contact intens cu natura și lucrurile, nu numai ca izvor de inspirație, ci și ca un mijloc de control al subiectului.

Când se vorbește de artă realistă, se recomandă o artă supusă lumii obiective, natură sau lucruri, ceea ce este o eroare principală; realitatea obiectivă nu comandă artei, ci doar o stimulează; arta, pentru a se constitui pe sine trebuie să treacă dincolo de această realitate, mergând de la formele aparente la natura intimă a lucrurilor.

Arta nu este o anti-natură, cum fac mai toți artiștii de după expresionism, ci este o supra-natură, în sensul că rămânând într-o strânsă colaborare cu natura, printr-o luptă pentru spirit, printr-o valorificare și o transfigurare a acestei lumi, arta creează din nou ceea ce constituie lumea ei.

Arta este o natură (nu natura) și o plus natură, îndemn și creație, act de îmbogățire a existenței, a ordinii universale și spirituale.

Ernest Bernea, Trilogie filosofică

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here