1.025 de ani de ortodoxie la Nipru şi Volga

0
95

646x404„De curând s-a sărbătorit un eveniment istoric, care a avut anumite consecinţe pe scena politicii regionale: 1.025 de la momentul în care prinţul Vladimir al Kievului a dat ordin ca întreaga populaţie a statului pe care îl conducea să se boteze în rit ortodox”, scrie Marius Văcărelu, specialist în geopolitică, pe blogul său de pe adevarul.ro.

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]Operaţiunea a reuşit cumva, deşi o lungă perioadă au coexistat şi credinţele păgâne în anumiţi zei ai pădurii, ceea ce nu este surprinzător, deoarece nu se poate realiza în mod direct convertirea unui popor întreg la o credinţă, prin simplul fapt că unii locuitori scapă controlului statului în perioadă contemporană, cu atât mai mult în acele vremuri.

Procesul de convertire – alegere a credinţei a fost, ca în toate statele slave, doar un calcul politic, deoarece timpurile de atunci nu permiteau romantismul decât în doze prea mici. Chiar dacă Sfântul Apostol Andrei a depăşit Delta Dunării, prezenţa sa nu a putut fi decisivă, deoarece despre o putere reală a creştinismului la est de Nistru nu se poate vorbi decât în secolul al IX-lea, ceea ce este târziu.

Astfel, bulgarii se convertesc, evident, prin voinţa conducătorului lor Boris în 864, sârbii cumva în aceeaşi perioadă, iar alte popoare slave tot la finalul secolului al IX-lea. De fapt, adoptarea creştinismului se face în trei moduri în părţile Europei.

Astfel, în Imperiul Roman pe cale naturală, prin martiriu şi în cele din urmă victoria din anul 395, când împăratul Teodosie interzice alt cult în imperiu, în Caucaz adoptarea are loc pe o cale mai naturală, iar în anul 301 în Armenia creştinismul este proclamat religia de stat.

În spaţiul de influenţă al slavilor şi balticilor această adoptare are loc târziu, cu concursul direct şi necesar al conducătorilor zonei, fără de care aceasta nu ar fi reuşit. Creştinarea poporului rus are loc într-un moment în care islamul era în ofensivă în Anatolia, ceea ce a produs mutaţii mari în ceea ce priveşte influenţa pe care Bizanţul o avea.

Astfel, prinţilor kieveni le-a fost mai uşor să adopte creştinismul în forma propusă de Bizanţ deoarece influenţa acestuia nu mai era atât de ridicată în spaţiul Mării Negre, papalitatea era prea departe pentru a juca un rol real de susţinere a pretenţiilor Kievului, kazharii începuseră să îşi piardă din putere, dar aveau încă un rol pozitiv în protejarea teritoriilor sudice de invazia musulmană a timpului.

Practic, creştinismul, aşa cum a fost propus de Bizanţ, oferea recunoaştere internaţională – aşa era practica timpului – fără a lega un lanţ greu al supunerii şi nu producea prea mari suspiciuni faţă de kazhari, care ar fi văzut într-o Rusie musulmană un cleşte din care nu ar fi reuşit să scape.

Marea şansă a ortodoxiei în Rusia a reprezentat-o faptul că mongolii / tătarii, după marea victorie de la Kalka (1223) şi din campania dintre 1238 – 1241, deşi au impus dominaţia politică asupra cnezatelor ruseşti – certate de cronicarii timpului pentru dezbinarea lor – nu au impus şi modificări asupra situaţiei religioase, lăsând cnejilor dreptul de a-şi păstra religia proprie. Este evident că în acele timpuri, când oamenii simpli nu contau, orice schimbare politică sau religioasă ar fi dus la consecinţe majore în timp.

Faptul că mongolii au fost toleranţi aici, neimpunând o altă religie, a permis că în secolul al XV-lea procesul de refacere – însă cu altă capitală – a statului rus să poată avea ca liant şi această dimensiune, rămânând secolelor următoare ca extinderea statului rus să aibă o dimensiune religioasă diferită spre est – în special în Siberia cea plină de credinţe misterioase şi de şamani ce proslăvesc Baikalul şi natura. În timp, statul rus se consolidează şi începe să joace un rol important în regiunea extinsă a Mării Negre.

Ortodoxia, tolerantă prin fiinţa ei, nu îngrădeşte prea mult catolicismul din Polonia şi statele baltice – rezervând aceeaşi toleranţă si protestantismului şi mozaismului („Două secole împreună”, de Aleksandr Soljenitin), ci doar din sferele unde ţarii considerau că este doar Rusia.

Însă, în spaţiul bazinului Dunării şi a Balcanilor ortodoxia este folosită ca armă politică de influenţare a liderilor zonei, precum şi ca un pretext veşnic la îndemână pentru a interveni împotriva intereselor Imperiului Otoman.

Astfel, sub propaganda protejării ortodoxiei se recrutează voluntari pentru diferite cauze, care – deşi nobile sub aspectul discursurilor – erau folosite cu luciditate şi calcul politic, diferenţa dintre idealuri şi practică devenind rapid vizibilă, ceea ce nu a sporit la prestigiul Rusiei în multe din ţările din zonă. Chiar dacă problema asupririi creştinilor în Imperiul Otoman – mai exact, tot ce era la sud de Dunăre – era reală şi nu există un text mai relevant în materie decât ce consemna pe scurt Topârceanu în memoriile sale de prizonier în Bulgaria în timpul Primului Război Mondial – ea era folosită cu calm şi pragmatism politic, ceea ce nu trebuie să surprindă, orice stat trebuind ca în cvasi-totalitatea problemelor sale să se comporte fără sentimentalisme ieftine.

Şi totuşi, timpul a trecut, iar ateismul a învins în Rusia. S-a schimbat structura socială în mod profund, mii de slujitori ai bisericii au fost ucişi sau aruncaţi în diferitele închisori şi lagăre.

Statul condus de la Moscova face şi pasul decisiv, aruncând în aer marea catedrală a Moscovei, dorind să edifice în locul ei un palat al sovietelor, lângă Kremlin, simbolul istoriei vechi şi al cronicilor colbuite.

Faptul că acest drum al constructiei totale a comunismului s-a oprit este un aspect consecutiv loviturii aplicate în 22 iunie 1941. Multe din planurile conducerii comuniste de la Moscova au fost anulate sau au fost schimbate decsciv.

Între altele, Stalin este nevoit să facă apel şi la credinţa oamenilor în Dumnezeu, pentru a obţine un rezultat mai bun sub aspectul moralului soldaţilor. După război, anumite persecuţii continuă, dar nu în acelaşi mod. Religia este folosită din nou. Mai multe cărţi subliniază că mulţi dintre prelaţii sovietici trimişi la diferite asociaţii cu caracter religios joacă un rol mai degrabă politic decât apropiat sfinţeniei.

Palida consolare apare din faptul că şi în alte biserici politizarea devine caracteristică dominantă în secolul XX, ceea ce te face să te gândeşti la Apocalipsă, căutând să afli cine este desfrînata cea mare – politica intrată în biserică sau altceva? Din nou, doctrinarii fenomenului nu sunt de acord asupra răspunsului la această întrebare.

Totuşi, trebuie să recunoaştem, ortodoxia este una dintre cauzele care au dus – săpând uşor-uşor la temelie – la destrămarea Uniunii Sovietice, deoarece ea, prin caracterul său naţional (vizibil mai ales în România, Serbia, Grecia) şi etnic (văzut mai ales în statele URSS, unde contribuia la diferenţierea în interior a popoarelor) se opunea caracterului unional-unificator. Ce a urmat după 1991 este doar o descriere a acestei caracteristici – popoarele sunt diferite, iar credinţa lor este un factor de subliniere a acesteia: rugăciunile se fac în limba maternă, îţi e mai uşor să zici Crezul în limba ta, decât în alta considerată limbă a „altora”, a „duşmanilor”, a „celor ce nu sunt ca tine”.

După 1991, în fosta Uniune Sovietică au apărut mai multe state şi s-a repornit proiectul de reconstituire a statalităţii pe o suprafaţă de peste un milion de kilometri pătraţi în Europa: Ucraina, Bielorusia şi Ţările Baltice. Dacă în situaţia balticilor problema nu era atât de complicată, catolicismul şi protestanţii având pregătite anumite fonduri, în Ucraina şi Bielorusia – Rusia Albă – situaţia e diferită.

Acolo, problema lingvistică se suprapune problemei religioase şi toate se suprapun marii probleme a sărăciei. De fapt, disensiunile se accentuează întotdeauna oriunde stomacul este gol, iar fiecare gând în aceste clipe se referă la umplerea lui. Într-un astfel de context mizer, nu oricine ajunge să mănânce bine, iar dorinţa de a nu flămânzi este de multe ori exprimată şi sub forma unei rugăciuni, care e făcută uneori şi în considerarea ca element negativ al străinului de etnie.

În consecinţă, istoria a dus la învrăjbiri şi în această direcţie, politicul manifestându-şi rolul negativ cu putere. Or, Ucraina simte cel mai bine această complicaţie politică pentru că există trei biserici ortodoxe! Toate acestea în realitate sunt expresii ale politicului, fiind într-o competiţie dură internă, ceea ce nu înseamnă de fapt decât falii sociale, care pot izbucni oricând în ceva mai grav, doarece sărăcia este de multe însoţită de intoleranţă.

În urmă cu câţiva ani, a apărut o carte interesantă, scrisă cu nerv, care are un succes deosebit. Influenţa acesteia nu e mică, iar ceea ce apare acolo nu este spre mândria ortodoxiei din fostul spaţiu al Uniunii Sovietice, care arată destul de supus mediului politic, ceea ce nu trebuie să se realizeze, pentru binele credinţei.

Acum, ne aflăm în faţa aniversării a 1.025 de ani de la creştinarea la ordin a pământurilor ruse. S-au întâlnit mulţi oameni politici la Kiev, s-au făcut multe declaraţii – după cum relevam anterior, fiecare lider politic şi-a urmărit agenda proprie, iar acest eveniment a fost folosit cu mai mare eficacitate sub aspect politic.

Totuşi, politica se manifestă şi printr-o rivalitate acerbă între bisericile ortodoxe la nivel global, pentru că anumiţi patriarhi nu au fost prezenţi la celebrarea acestui eveniment, ceea ce subliniază, cu atât mai mult, că din raţiuni politice de stat şi bisericeşti politica şi aici a lovit.

Astfel, anumite biserici au parte de un tratament neplăcut în alte ţări considerate a fi surori în credinţa ortodoxă şi oferim doar două articole care subliniază încă o dată care e realitatea: „Caznele singurului preot din Timoc care slujeşte în limba română” şi „Alerta in Valea Timocului, clopotnita din Malainita e in pericol!” – ceea ce nu este de natură a unifica credinţa şi credincioştii, pentru că încălcările sfintelor porunci lasă urme şi se cer a fi reparate.

De aceea, deşi au trecut 1.025 de ani de la creştinarea pământurilor ruse – ca punct oficial de referinţă – iar noi suntem aici fraţii mai mari, vedem cu mâhnire că nici acum răul nu este alungat din biserică.

Ea trebuie să unească în ideea mântuirii, iar nu să se facă unealtă a stăpânitorilor laici în planurile lor ce de multe ori nu au nimic sfânt. Iar aceasta, pentru că o credinţă adevărată presupune să alegem doar binele şi să luptăm pentru el. Pe fond, principiul juridic „neminem laedere” („Nu vătăma pe nimeni”, n.a.) îşi are aplicabilitatea şi aici.

Bisericile ortodoxe – inclusiv cele din spaţiul fost-sovietic – respectă acest precept sau execută cu osârdie doar comandamentele politice? În fond, acuzele despre apartenenţa fostului patriarh al Rusiei la serviciile secrete nu s-au stins niciodată, iar ceasul actualului patriarh a fost ironizat şi a stârnit critici vii pe forumurile de limbă rusă. Ori, dacă bisericile vor să nu piardă sufletele celor pe care îi păstoresc, trebuie să se comporte mai aproape de ce este considerat a fi sfinţenie, iar nu aproape de ce este văzut a fi anticamera Iadului.

În acelaşi timp, şi credincioşii trebuie să înţeleagă că ei nu sunt în afara bisericii: ei trebuie să se comporte cum trebuie, dar au toate drepturile şi obligaţiile să ceară păstorilor să fie modele de curăţie şi desăvârşire sufletească. 1.025 de ani nu reprezintă prea mult prin comparaţie cu ortodoxia noastră, cea grecească sau cea a popoarelor din Caucaz.

Le dorim, deci, celor ce au aniversat aceşti ani să aibă parte de mântuire, şi îi încredinţăm că ne vom ruga pentru ei. Iar dacă faptele lor vor fi bune, precum ale sfântului Serafim de Sarov, şi porţile Raiului se vor deschide pentru fiecare dintre ei.

Sursa: Adevărul

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here