Acest Preacuvios, Părintele nostru, marele Eftimie, a trăit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mare (379 – 395), ajungând până în zilele lui Leon împăratul (457 – 474).
Și era de neam din Melitina, mitropolia Armeniei, din părinți binecredincioși, Pavel și Dionisia, născut din făgăduință, ca marele Ioan-Botezătorul, purtând nume de veselie, că Eftimie veselie înseamnă.
Pe acesta, după moartea tatălui său, mama sa l-a încredințat fratelui ei, care era preot. Acesta l-a dus la casa episcopului Armeniei, care la crescut cu dragoste și cu dascăli de seamă. Ei l-au randuit de copil, printre slujitorii bisericii, după puterile sale. Și, deprinzând bine Sfintele Scripturi, viața curată și toată învățătura credinței poruncită creștinilor de Mântuitorul Hristos, la vreme potrivită, a fost făcut preot, iar episcopul i-a dat în seamă grija mânăstirilor și a schiturilor din toată mitropolia Armeniei.
Fiind el de 29 de ani s-a dus la Ierusalim.
Inchinându-se la Sfintele Locuri, s-a sălășluit acolo, aproape de Ierusalim, într-o mânăstire numită Fara, unde a cunoscut pe Cuviosul Teoctist, prietenul său de viață și de gând, fiind unul cu altul ca un singur suflet în două trupuri. Și înțelegând ei că nu pot fi izvor de har pentru alții, decât sfințindu-se mai întâi pe ei înșiși, au alergat împreună la adâncul însingurării de lume, căutând să se facă, ei mai întâi, plăcuți și de-aproape lui Dumnezeu.
Drept aceea, după cinci ani au ieșit din Fara și au mers de s-au sălășluit într-o peșteră din râpa unui munte din pustie, către Iordan. Și au locuit acolo mulți ani, în viață aspră de sihaștri; necurmat trudindu-și trupul și dorit în liniște de a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune; aducând sufletului lor hrana cea duhovnicească întru răbdare, în bunătate și în gândul cel smerit al inimii. Și, din petrecerea aceasta, a primit marele Eftimie de la Dumnezeu darul Sfântului Duh, darul facerii de minuni și al proorociei.
Deci, când a binevoit Dumnezeu au fost descoperiți de niște ciobani.
Și au început a veni la ei mulți care se lepădau de lume. Și au întemeiat mânăstire de obște și lavră de sihaștri. Mulți auzind pe fericitul Eftimie, nu voiau să se îndepărteze de locul unde era el. Și mulți îl slăveau și îl împresurau; bolnavii așteptau tămăduire printr-însul. Și el aprig dorea puterile lui Dumnezeu, prin liniștea rugăciunii în pustie.
Drept aceea, luând pe ucenicul său Dometian, a ieșit din chilia sa și a venit în munții dinspre Marea Moartă.
Și, găsind un puț cu apă, a ridicat chilii și a rămas o vreme acolo. Dar și acolo, văzându-se împresurat de mulțime, s-a întors la chilia sa, la ava Teoctist. Și petrecea în pustie toată săptămâna; sâmbăta și Duminica se întâlnea ce cei care-l căutau. Multe fapte și semne minunate a lucrat Dumnezeu printr-însul, cum arată pe larg viața lui.
Și era cunoscut și cinstit Eftimie de cei trei mari îndrumători ai vieții pustnicești din Țara Sfântă, în vremea lui: Sfântul Simeon Stâlpnicul; fericitul Sava cel Sfințit; Sfântul Teodosie; și toți patru apărau dreapta credință împotriva rătăcirilor din vremea aceea. Iar fericitul Eftimie a întors la dreapta credință, până și pe împărăteasa Evdochia, care căzuse în rătăcirea lui Eutihie.
Și s-a sfârșit acest Sfânt Părinte, proorocind că doi din ucenicii lui, Elie și Macarie, vor fi patriarhii Ierusalimului. Acest lucru s-a întâmplat întocmai. Și n-a căutat niciodată vreo mărire omenească ci, toată viața, a rămas un simplu iubitor de străini și un îndrumător de sihaștri.
Acest fericit, ajuns la 97 de ani, a răposat întru Domnul în zilele împăratului Leon cel Mare.
Sursa: Proloagele, Vol. 1
Jurnal Spiritual
