După cum zorile zămislesc din întunecatele văluri ale nopţii, ziua luminată de soare, tot aşa din întunecatul zăbranic al nopţii păgânismului la anul 305 d.Hr., s-au arătat pe cerul istoriei omenirii zorii zilei creştine luminate de Soarele Hristos: Împăraţii Constantin şi Maica sa Elena. Datorită credinţei lor şi pentru faptele lor măreţe, Sfinţii Constantin şi Elena, s-au aşezat în centrul năzuinţelor omenirii. Pentru a ne da seama de aceasta nu avem decât să depănăm firul istoriei şi să împrospătăm în mintea şi inima noastră evenimentele petrecute atunci la ivirea zorilor de strălucire a Bisericii creştine.
Constantin, Diocleţian şi persecuţiile împotriva creştinilor
Cea mai cruntă persecuţie a Bisericii a fost sub împăratul Diocleţian care la anul 303 proclama cel mai aspru edict de persecuţie a creştinilor în întregul imperiu roman.
Împăratul ce se proclamase zeu, nu avea loc de Dumnezeu. De aceea din porunca lui s-a pornit în întreaga lume greco-romană acţiunea de nimicire a creştinilor prin dărâmarea bisericilor, arderea şi pângărirea cărţilor şi obiectelor sfinte.
În toate părţile imperiului, sângele creştinilor se vărsa ca apa şi nici un loc nu era de găsit pentru a se putea ascunde credincioşii lui Hristos. Totuşi, cu cât prigoana se înteţea, cu atât creştinii biruiau furia asupritorilor prin dârzenia credinţei şi răbdarea suferinţei.
Însuşi împăratul Diocleţian îngrozit de măcelul pricinuit de ambiţia lui, muncit de mari tulburări sufleteşti, îngrozit de rele prevestiri, la 1 mai 305 abdică de la tron în faţa oştirii, lăsând ca urmaş în Răsărit pe Galeriu, iar în apus pe Constantin Chlor, tatăl Sfântului Constantin.
În răsărit, Galeriu continuă prigoana împotriva creştinilor, ceea ce face pe Sfântul Constantin care se afla la curtea lui Galeriu să plece la tatăl său, aflat în Britania.
Despre blândeţea tatălui său, Constantin Chlor şi despre liniştea creştinilor sub sceptrul său, mărturiseşte cuminţenia acestui împărat care a preţuit sinceritatea şi statornicia de credinţa creştinilor pe care i-a învrednicit cu mari dregătorii la curtea sa, spunând că: „încât văd că sunteţi atât de credincioşi Dumnezeului vostru Hristos, nădăjduiesc să-mi fiţi şi mie”.
Această purtare blândă şi înţeleaptă faţă de creştini a Sfântului Constantin de la tatăl său, iar sentimentul de pietate faţă de Dumnezeu şi de iubirea faţă de oameni, el le-a primit de la mama sa Sfânta Elena care era creştină în taina inimii sale. La aceste daruri din fire şi din educaţie Sfântul Constantin primeşte un har special din partea lui Dumnezeu.
Sfântul Constantin cel Mare, ocrotit de Sfânta Cruce
În acelaşi an 305, murind tatăl său, oştile aleg împărat pe Sf. Constantin, având stăpânire peste Britania, Galia şi Spania, alături de Maxenţiu care stăpânea în Italia şi Africa de Nord. Maxenţiu era un împărat tiranic şi pătimaş, adăugând la fărădelegile sale şi dorinţa de a-l uzurpa pe Constantin, pornind război împotriva lui.
Sfântul Constantin aflându-se în faţa armatelor lui Maxenţiu, de trei ori mai mari decât ale sale, recurge la Dumnezeu pe care-l cinstise tatăl său, ca zeu al soarelui. În rugăciunea sa spre soare, când acesta trecuse de miazăzi, deodată Sf. Constantin şi ostaşii lui au văzut strălucind pe cer, mai luminos decât soarele, semnul Dumnezeiesc al Sfintei Cruci a Mântuitorului Hristos şi de jur împrejurul crucii străluceau cuvintele latineşti: „In hoc signo vinces”, ceea ce înseamnă în acest semn vei învinge.
Acest semn – crucea – a înspăimântat şi mai mult pe Constantin şi oastea sa, deoarece crucea la romani era folosită pentru pedepsirea tâlharilor şi răufăcătorilor. De aceea pentru a linişti inimile lor şi pentru a desăvârşi lucrarea harului ceresc asupra Sfântului Constantin, Însuşi Mântuitorul se arată în vis împăratului Constantin şi îi spune să facă acest semn al crucii pe care El a fost răstignit şi să-l pună pe steagurile oştirii sale, căci cu acest semn va birui nu numai pe Maxenţiu, ci pe toţi împotrivitorii lui.
Făcând aşa, Sfântul Constantin a biruit puterea lui Maxenţiu, care moare înecat în Tibru, în lupta de la Melvia, în 27 octombrie 312.
Intrând biruitor în Roma, Sfântul Constantin înalţă columna având statuia sa cu semnul Sfintei Cruci în mână, pe care se pot citi şi astăzi cuvintele acestea: „Prin acest semn mântuitor, care este adevărata dovadă a victoriei, am mântuit eu cetatea voastră de jugul tiranului”.
Edictul de la Milan
La şase luni după această biruinţă, Sfântul Constantin proclamă solemn recunoştinţa sa faţă de Hristos. Astfel, la Milan în ziua de 13 iunie 313, Sf. Constantin, acum împărat în partea de Apus a imperiului roman, împreună cu Liciniu, cumnatul său care împărăţea în Răsărit, încheie cel dintâi tratat de alianţă între stat şi libertatea de conştiinţă a supuşilor lui, Edictul din Milan. A fost cea dintâi hartă a naţiunilor cuprinse în imperiul roman, care stabilea o pace şi o unitate în diversitate. Fiecare neam, fiecare popor, fiecare cetăţean al imperiului roman avea dreptul să-şi exercite credinţa religioasă nestingherit de nimeni, iar cei care doresc să îmbrăţişeze religia creştină, să o facă fără nici o teamă sau prigonire din partea nimănui. Edictul a desfiinţat pedeapsa cu moartea pe Cruce şi a pus capăt oricăror opresiuni; acum s-a hotărât sărbătorirea Duminicii; religia păgână a continuat să fie religie de Stat, însă creştinismul a depăşit-o prin concepţia sa superioară.
Sfinţii Constantin şi Elena – ctitorii –
În anul 323, Constantin rămâne singurul stăpânitor al întregului imperiu roman, pe care îl supune adevăratului împărat Hristos. Precursor al ideilor constituţionale creştine, cu ajutorul inspirat al Sfintei Sale mame Elena, se îndreaptă cu toată atenţia spre locurile unde păgânismul a devastat frumoasele biserici şi clădiri memoriale ale religiei creştine. Zideşte Biserica Sfântului Mormânt, Biserica mare a Bethleemului şi alte monumentale biserici.
Datorită grijii lui şi a mamei Sale, în anul 326, este descoperită Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul şi de asemenea se descoperă darurile miraculoase ale Sfântului Semn al Crucii Domnului şi până la vârsta de 80 de ani când a adormit în Domnul, Sfânta Elena a fost inspiratoarea marilor ctitorii ale fiului ei şi a celor mai frumoase realizări ce împodobesc oraşele lumii până astăzi. Sfântul Constantin zideşte marea cetate a Constantinopolului, noua Roma, care a durat 1.000 de ani, arătând înainte de toate devoţiunea sa Atotputernicului căruia îi dedică întregul imperiu prin aceste cuvinte: „Eu, împăratul Romei, Constantin, îţi ofer Ţie Doamne nu numai gândul, inima şi tot cugetul meu, ci şi acest grandios imperiu roman, ca astfel Împărate al sufletului să fii şi Împărat văzut peste întreaga fire”.
Cei întocmai cu Apostolii
Sfântul Constantin este venerat de întreaga creştinătate întocmai cu Apostolii; se mai numeşte şi „cel mare”, nu atât pentru biruinţele sale, cât mai ales pentru marile sale binefaceri. A fost mare pentru marea lui virtute creştină înainte de a fi botezat creştin; se numeşte „de Dumnezeu însemnat”, pentru că Dumnezeu l-a ales şi l-a întărit cu semnul Crucii Lui ca să biruiască pe toţi împăraţii pământului.
Pe aceşti încoronaţi, mari şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, Biserica de la o margine la alta a lumii, cu laude şi cu cinstiri îi cinsteşte la prăznuirea lor în ziua de 21 mai, ziua când Împăratul Ceresc a chemat la Sine pe împăratul de El încununat.
„Bucură-te Constantine cel ce lui Pavel ai râvnit şi Crucea lui Hristos o ai înălţat şi cursele vrăjmaşului le-ai sfărâmat; Bucură-te Eleno, a dreptei credinţe povăţuitoare şi a închinării de idoli surpătoare. Bucuraţi-vă Sfinţilor Împăraţi, părinţii tuturor creştinilor!”.
Sursa: puterea.ro
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
