„Cred că aceasta este trezvia: când stai faţă către faţă cu Dumnezeu” (IV)

0
118

foto– Deci rolul trezviei este de a ne menţine în legătură cu Dumnezeu şi de a infuza în lume prezenţa Lui.

– Fără îndoială, si lucrul acesta nu se face totdeauna conştient. Prezenta creştinului adevărat în lume este prin ea însăşi o lumină, o uşurare a vieţii, o binecuvântare. Când un om al lui Dumnezeu se află în mijlocul unei societăţi, deja acel om purifică totul în jurul lui şi răspândeşte o energie pozitivă. Citiţi-l pe Alexis Carell, care a făcut cercetări ştiinţifice despre energia luminoasă şi pozitivă pe care o degajă omul mai ales atunci când se roagă. Omul sfânt răspândeşte în jurul său o aureolă pe care n-o vedem trupeşte, dar este percepută imediat de cineva care are sensibilitate. Şi dacă aceasta nu este percepută, ea este asimilată. Razele acestea se răspândesc nu numai în jurul lui, ci până la marginile lumii. De aceea energia degajată de sfinţi are influenţă asupra întregii umanităţi, după cum energia negativă din oamenii răi şi posedaţi de cel rău se răspândeşte în jurul lor şi afectează întreaga umanitate. Intâlnindu-se cu această energie negativă, energia pozitivă o anihilează, pentru că are o putere mai mare.

– Am putea spune că sfinţii, care au ajuns să trăiască integral trezvia, sunt conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în lume, chiar şi a celor necredincioşi?

– Fără îndoială. Ei sunt ca nişte repere, ca nişte lumini. Oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu văzându-i pe ei. Acest lucru trebuie să se întâmple şi prin chipul nostru, al slujitorilor lui Dumnezeu. Nu suntem toţi oameni sfinţi, dar dacă păstrăm un chip preoţesc, cu un pic de barbă şi o reverendă pe noi, ieşim din lume şi-i aducem omului aminte de dimensiunea verticală a vieţii. Dacă în Occident nu mai poartă nimeni barbă şi rasă, viaţa nu mai apare decât sub aspectul ei orizontal. Cum apare cineva cu barbă şi rasă, lumea parcă se trezeşte, cel puţin pentru moment. Este un semn de întrebare. În Occident chiar mi-au spus oan^enii: „Ce bine că mai vedem un om îmbrăcat cu rasă, căci ne aduce aminte de altceva decât de ceea ce suntem obişnuiţi în toate zilele”. Ştiţi bine că atunci când lumea vede un preot cu barbă, un călugăr, îşi face cruce. Nu că se uimeşte de el, ci pentru că omul respectiv îi aduce aminte de Dumnezeu. Sau altora le aduce aminte de păcatele lor şi atunci înjură sau scuipă. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, atunci când Prorocul Ilie s-a dus la văduva din Sarepta Sidonului, i-a murit copilul. Ea s-a întristat şi i-a spus: „Omule al lui Dumnezeu, pentru ce ai venit aici să-I aminteşti lui Dumnezeu de păcatele mele?” Omul ori se înfricoşează, şi atunci se întoarce la Dumnezeu, ori înjură şi scuipă ca să se răzbune.

– Cum poate fi dobândită trezvia, având în vedere că omul încărcat de păcate nu poate sta în lumina dumnezeiască tocmai din cauză că se vădeşte ca fiind nimic?

– Totul este dar de la Dumnezeu. Însă Dumnezeu se foloseşte de instrumente, lucrează în viaţa noastră prin evenimente, prin încercări şi aşa mai departe. Dacă noi, în starea de păcat, de uitare a lui Dumnezeu, de amorţeală sufletească, luăm aminte pentru moment la omul pe care l-am întâlnit sau la evenimentul neplăcut pe care-l traversăm, atunci în noi poate apărea o mică luminiţă care ne poate duce la o trezvie şi o întoarcere totală, sau la o manifestare a conştiinţei mele în faţa lui Dumnezeu, la o rugăciune. Totul depinde de Dumnezeu, dar depinde şi de om, de felul cum el e atent sau percepe această mână permanent întinsă a lui Dumnezeu. Noi nu trebuie decât să strigăm ca şi Petru: „Doamne, mântuieşte-mă, că pier!” şi să întindem mâna. Aceasta este credinţa: mâna noastră întinsă ca să prindem mâna lui Dumnezeu. Christos Yannaras spune despre credinţă că este îngemănare a mâinii lui Dumnezeu cu mâna omului. Tu întinzi mâna, dar mâna lui Dumnezeu te aşteaptă de mult, de când te-ai născut. Atunci când strigi către Dumnezeu, înseamnă că L-ai prins de mână. Şi dacă ţii mâna ta în mâna lui Dumnezeu, eşti fericit şi eşti salvat. Numai că noi doar atingem puţin mâna lui Dumnezeu şi iar uităm, căci suntem slabi. De multe ori Dumnezeu nu ne dă în mod evident ajutorul – deşi nu rămâne nici o fărâmă de lacrimă fără răspuns, aşa cum citim într-o rugăciune pentru împărtăşanie. Dumnezeu ştie că dacă ne-ar răspunde de fiecare dată, noi nu ne-am înţelepţi şi am uita foarte repede ajutorul. De aceea El lasă ca lucrurile mari şi bune să se realizeze cu necaz şi cu osteneală, cu lacrimi multe. Un lucru obţinut prin multă trudă e mai bine preţuit. Totul e taină, mila lui Dumnezeu asupra noastră. Dumnezeu toate le face pentru mântuirea noastră, a tuturor. N-are de lepădat pe nimeni. N-a făcut pe nimeni ca să-l piardă, ci ca să-l mântuiască. Dacă oamenii ar pricepe această milă, această iubire a lui Dumnezeu şi cât e ea de răbdătoare, aşteptând să ne trezim, să-I întindem mâna…

Dialoguri duhovniceşti, Mitropolitul Serafim Joantă

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here