În 1950, la cererea patriarhului Justinian, părintele Cleopa este chemat să întemeieze o obşte monahală la Mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă, cu condiţia să fie însoţit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, părintele Arsenie. Astfel, părintele Arsenie este numit egumen la Mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa – stareţ peste 120 de călugări. „Nu era mănăstire – mărturiseşte părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari, ca părintele Dosoftei, înaltul Antonie, părintele Gherontie, părintele Emilian, mare duhovnic… Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăştia sunt oamenii lui Dumnezeu!” în scurt timp Mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viaţă de obşte din ţară, un model de vieţuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri. Pe lângă celelalte calităţi şi virtuţi călugăreşti, smerenia, dragostea, nevoinţa, ascultarea, părintele Arsenie era şi un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate şi adevăr, lată un exemplu relevant, relatat de părintele: „S-a ivit o neînţelegere în timpul ăsta cât eram eu la Slatina cu părintele Cleopa, care era stareţ, datorită amestecului cu intenţii speculative ale exarhului locului…
Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă de duhovnici. Zic: «Părinte Cleopa, de ce ai susţinut aşa?» A intervenit părintele Emilian: «Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde de mânie…!» Zic: «Aşa este, dar se bucură numai de adevăr!» Au rămas miraţi cei care erau de faţă.”
Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei, părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile, dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea, în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea.”
Pustia îl învaţă pe părintele să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi, spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune părintele, problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista, decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: «N-am fost în pustie!» Atât numai că suportam rigoarea iernii, care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie, dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.”
Fiind încă împreună cu părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad, iar părintele Arsenie sub alt brad, la distanţă de circa doi metri, când un şarpe iese dimineaţa de sub culcuşul unde dormea părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul părintelui Cleopa, a trăsnit şi bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimţire că mă arestează. M-au arestat, într-adevăr.”
Căutat de 89 de ofiţeri, în trei camioane, părintele este ridicat de la Slatina, chiar la ter-minarea slujbei de noapte, la care părintele a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: «S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?»” Şi m-au dus la Miliţia din Suceava.
Dacă în pustie era nemulţumit că nihajungea să îl cunoască şi să îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simţindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temniţa, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturiseşte: „în închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. Iar, acolo, instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiinţa ta că eşti pe cruce, şi s-o accepţi cât se poate mai mult… Desăvârşit – e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit.”
Anchetat în beciurile Securităţii de la Suceava, dintr-un motiv nefondat (că „a scris mult”), i se fabrică un dosar, din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea şi el, are însă bucuria sufletească să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate părintele Arsenie l-a preţuit cel mai mult.
De la Suceava sunt transportaţi a doua zi, tot legaţi la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judeca procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci, mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul… Până la urmă, s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (barba tot aşa era de lungă). Şi zic: «Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!» Ştiţi ce mi-a zis? «Lasă, că nu stă călugăria în barbă.» Când a vorbit vorba asta, zic: «N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!»” A fost condamnat la 40 de ani de muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de această dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.
Odată cu părintele Arsenie, au mai fost arestaţi şi părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, faţă de care părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şi necompromişi dintre deţinuţi. Părintele însuşi socoteşte o minune faptul că a supravieţuit acestui regim de exter-minare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar, nu numai că a supravieţuit, dar simţea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezenţa lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să
zic aşa, dar lucrul acesta nu se raţionaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poţi să spui: «Mai aşa sau aşa»; e foc, arzi pe toate părţile fără să te mistui. ÎSau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înţeles şi de prezentat: simţeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: «Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!» Acesta era un semn pe care poate nu l-ar înţelege lumea. Descopereai frumuseţea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea – simţ de mare fineţe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor, mai înalt decât celălalt.”
De aceea, părintele contracara tot cu rugă-ciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul părintelui Arsenie atunci când îi spovedea prin morse pe deţinuţi, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 de grame de pâine de orz. Consideram bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: «Nu pot să spun că este Sfânta împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mulş decât anaforă v-o pot spune!»
Pentru aceste fapte, părintele era trimis des în răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîn tâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos Noi nu aveam putere nici să suflăm.” Încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă „«Vorbeşte-mi de existenţa lui Dumnezeu!» spune colonelul.
– Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi punei o întrebare de şcoală primară? Ochii cu cari vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeul Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument.
Văzând că este înfrânt, a întrebat:
– Care este ultimul tău cuvânt?
-Sunt gata să mor pentru ce spun!
-Luaţi-l de aici! Gata!”
După ce îşi ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, părintele Arsenie este eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.
„După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat să merg la Cluj, la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filea de Jos şi Filea de Sus. Am fost numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica, un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Măria din Techirghiol.”
Părintele Arsenie ajunge la Mănăstirea Techirghiol mai mult datorită unor intrigi, deoarece sfinţia sa ar fi urmat să fie stareţ la Mănăstirea Cernica. Dar, ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinţei şi a prigoanei, părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.
Cei 35 de ani de ani petrecuţi ca duhovnic la Mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc părintelui faima de „Duhovnicul neamului, de la Malul Mării”.
”Viaţa părintelui Arsenie Papacioc, testament, cuvinte de folos”, Volum coordonat de Danion Vasile
Jurnal Spiritual
