Actorul George Motoi: „Cele mai frumoase prietenii le-am legat cu scriitori şi regizori, la fel şi cele mai aprinse şi mai controversate discuţii“

0
346

Loreta Popa

Trăsătura sa distinctivă este seriozitatea. Desăvârşita sa ştiinţă de a compune rolurile până în cele mai mici detalii vorbeşte despre rara inteligenţă a transfigurării scenice, despre arta de a pătrunde şi de a se lăsa pătruns de esenţa personajului până la a-i deveni familiar într-atât încât să se simtă complet liber, dar şi despre rafinament şi subtilitate. Talentul de scriitor a venit puţin mai târziu, dar era oarecum de aşteptat.

Citind una dintre cărţile sale, „Sub masca actorului“, nu poţi decât să înţelegi cât de greu este să fii de partea culturii şi a artei teatrului, în general, dacă nu eşti posesorul a ceea ce numim pasiune.

În 2001, din iniţiativa lui Dinu Săraru, a primit titlul de Societar de Onoare al Teatrului Naţional. În acelaşi an a primit Premiul de Excelenţă al Cinematografiei Române.

Este, de asemenea, Cetăţean de Onoare al municipiului Brăila şi decorat cu «Meritul Cultural» cu rangul de cavaler. Am avut incredibila şansă de a sta de vorbă cu actorul George Motoi, ceea ce veţi citi în continuare fiind rodul acestei minunate întâlniri.

puslamauageorgemotoi45-1318347808

La începutul carierei sale parcă nimic din ceea ce se întâmpla în culise nu reuşea să se prindă de el, deşi invidii erau destule. În anii ’60, regizorul Mircea Drăgan l-a ales pentru rolul Petre din filmul «Lupeni 29», soţul eroinei, mort în timpul evenimentelor tragice care au zguduit Valea Jiului.

Rolul soţiei era interpretat de Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Despre partenera sa, George Motoi avea să spună că „era modestă, prietenoasă, iar portbagajul maşinii care o aducea era întotdeauna plin cu sandvişuri şi alte bunătăţi pe care le împărţea într-o vreme de mari lipsuri. Avea un singur defect: voia să fie actriţă şi nu era.

A fost filmul meu de debut şi mi-a adus noroc!“. Născut la 22 ianuarie 1936, văzând lumina zilei sub cerul limpede al Capului Caliacra din Bulgaria a petrecut însă prea puţin timp aici. Avea să se mute din cauza faptului că tatăl său, militar de carieră, a fost detaşat după cedarea Dobrogei de Sud, în 1940.

376006_316109718422825_294245757275888_991757_912881349_n

Noul domiciliu a fost în judeţul Brăila. Cursurile primare le face în comuna Dudeşti, iar între anii 1950 şi 1954 urmează studiile medii la Grupul şcolar agricol din Brăila şi Şcoala Populară de Artă din acelaşi oraş. Nu este bulgar, ci român sadea, tatăl său fiind oltean şi mama regăţeancă.

Primii paşi spre actorie i-a făcut spunând „Tatăl nostru”. Era copil şi mama sa îl ducea la biserică. La serbările de la şcoală era chemat să recite poezii şi astfel s-a produs chemarea spre scenă, spre artă. După terminarea studiilor medii, dă examen la Institutul de Teatru intră din prima încercare.

În 1958, ca elev preferat al profesoarei Irina Răchiţeanu, termina institutul, plecând cu repartiţie la Piatra-Neamţ. Aici, împreună cu toţi colegii de promoţie, a pus bazele Teatrul Tineretului, care avea să devină unul dintre cele mai iubite şi apreciate din ţară.

Lapusneanu

Rolurile sale din filme precum „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“, „Adela“, „Trecătoarele iubiri“, „Fraţii Jderi“, „Pentru patrie“, „Masca de argint“, „Furtună în Pacific“ au rămas pentru totdeauna în memoria şi sufletele românilor.

 Aţi fost sprijinit în alegerea pe care aţi făcut-o, aceea de a urma teatrul? V-au împins părinţii de la spate să faceţi o anumită meserie? V-au dat vreun sfat pe care îl ţineţi minte?

Părinţii mei, ca toţi părinţii buni din lume, au tremurat când a trebuit să-mi aleg drumul în viaţă. Oameni simpli, dintr-un sat al Bărăganului cu numele de Niculeşti Jianu, impresionaţi la culme de evoluţia unui văr după mamă, ar fi dorit să-l urmez pe acesta, căci ajunsese, nici mai mult, nici mai puţin colonel doctor veterinar.

george-motoi-223567lPe mama, cel puţin, o sufocase orgoliul acesta. Tata, şi el cu o oarecare educaţie cazonă, dar inferioară colonelului, îmi tot spunea, cătând pe sub sprâncene la mine: „Fii atent, mai băiete!“ Când l-am spus totuşi că plec să dau examen la Institutul de Teatru şi Cinematografie, mama a plâns toată noaptea!

Tata o mai consola zicându-I din când în când: „Femeie, lasă băiatul în pace, că o fi ştiind el ce face!“ Oltean la origine, intuia pesemne că nimeni, până la urmă, nu s-ar fi putut pune crucăş  în faţa atracţiei mele spre o anume profesie.

Norocul meu a fost însă că am reuşit la facultate chiar din prima încercare. Atât a impresionat-o pe mama isprava aceasta, încât se lăuda acum în tot satul cum o să-l întrec eu pe colonelul veterinar. Tata, în schimb, tot „fii atent, măi, băiete!“ mi-a spus şi după această „victorie“. Ei bine, acest „fii atent, măi băiete!“ al tatii mi-a rămas pentru toată viaţa în memorie.

Este talentul o moştenire genetică sau este un dar primit aici, la venirea pe pământ?

Mă îndoiesc că cineva, vreodată, ar putea să definească talentul. Cel mult poate să-l discute, dar nicidecum să-l înghesuie în vreo definiţie, în vreo formulă. Cred că talentul există în natura omului, în structura lui extrem de complexă şi fiecare îl descoperim prin înclinaţia spre care, aproape inexplicabil, ne simţim atraşi.

Doar nesesizarea la timp a talentului sau confuziile ce se nasc uneori în depistarea acestuia ne mai pot îndepărta de el. Deci, dacă fiecare individ poate să posede un anume talent, este evident că judecăm valoarea nu atât după existent talentului, cât mai mult după ştiinţa de a-l şlefui şi evidenţia.

phoca_thumb_l_img_0105

Vom observa, astfel, că în expresiile atât de uzitate cum sunt, de pildă are talent sau n-are talent încap şi alte calităţi sau defecte omeneşti cum ar fi inteligenţa, cultura, munca, forţa, dar şi superficialitatea, slăbiciunea, indiferenţa care de fapt nu vin decât să împlinească talentul ori să-l umbrească.

Aceasta demonstrează încă o dată cât de discutabil poate fi talentul, cât de dependent, de dirijabil este el până la urmă. Să crezi că ai talent şi că astfel le rezolvi pe toate e un risc prea mare. Talentul produce cel mult scânteia muncii şi strălucirea cu care munca se afirmă.

În aceasta constă, cred, forţa necesităţii sale şi artiştii care-şi incită talentul îndreptându-şi atenţia spre cunoaştere, spre ineditul expresivităţii, spre rafinarea mijloacelor, spre tehnica folosirii lor, spre acordurile subtile cu lumea, cu timpul şi cu ştiinţele exacte.

Farmecul, fascinaţia creaţiei sunt, cred, produsul împletirii organice, deloc silite, dintre inteligenţa actorului şi puterea transfigurării sale, talentul presupunând tocmai iscusinţa valorificării artistice, în care datele structurii umane devin reflexe condiţionate. Astfel, pasiunea, instrucţia, studiul devin capitale în activitatea actorului.

311427_294277733939357_294245757275888_934015_1524948751_n

Sunteţi actor, dar vă atrage de multă vreme şi regia. De ce? E regizorul cel care dă tonul unui succes? E greu să legaţi prietenii cu actorii, fiind regizor? Dar viceversa?

Pe proprie răspundere, îmi asum din când în când riscul regiei artistice, îndeletnicire dificilă, pentru care am o pasiune mai veche. În ciuda prejudecăţilor, am ieşit din această „încurcătură“ mai mereu cu faţa curată şi… îmi doresc, iată, aceeaşi „faţă“ şi-acum, luându-mi din nou îngăduinţa să risc, căci întotdeauna teatrul a fost şi va rămâne  o… „mare aventură frumoasă“şi nu prejudecăţile i-au dat aripi vreodată!

Exemplele înaintaşilor ne-au animat dintotdeauna. Rezultatele meritorii în regia artistică ale unor actori (şi e suficient să amintim aici nume ca Laurence Olivier, Serghei Bondarciuk sau ca Liviu Ciulei, Radu Beligan, Alex Finţi, Ion Lucian, Ion Caramitru, Horaţiu Mălăele) au fost şi vor rămâne pentru mine un mare, un nepreţuit îndemn.

Simfonia Patetica (TNB 1973)

Astfel, aceşti minunaţi actori s-au dovedit a fi eminenţi oameni de teatru, căci s-au aplecat asupra regiei artistice nu din capriciu şi veleitarism, ci pentru că au simţit chemarea, pentru că au simţit, de fapt, nevoia expresă a exprimării totale, în aceasta constând chiar sensul căutării artistice de sine.

În fond, un spectacol este bun sau este prost nu atât pentru că regizorul care l-a făcut este sau nu la origine actor, ci mai degrabă pentru că regizorul – indiferent de originea sau practica lui curentă – are sau nu cultură, are sau nu simţul aplicativ al sintezelor, desprinde sau nu jocul semnificativ al ideilor, are sau nu gust şi nu în ultimul rând… talent!

Cine să poată pronostica aici mai bine dacă nu opţiunea liberă, cutezanţa şi experienţa fiecăruia? Indiferent de rezultate, va rămâne întotdeauna cel puţin folosul unui exerciţiu în plus. Cred că regia artistică a devenit la noi un mod de adâncă înţelegere şi reflecţie, de exprimare sugestivă şi de reală eficienţă spirituală – preocupara de a înălţa mereu arta teatrului la rangul culturii!

Nici ca actor nu am acţionat vreodată pe scenă ori pe platoul de filmare fără să nu-mi fi asumat, prin filtrul propriei răspunderi şi până la detaliul cel mai mărunt, întregul mecanism de gândire, de elaborare şi exprimare a dramaturgilor şi regizorilor cu care am colaborat.

De aceea, cred că şi cele mai frumoase prietenii le-am legat cu scriitori şi regizori, la fel şi cele mai aprinse şi mai controversate discuţii – din suita creatorilor actorul fiind totuşi cel mai expus, şi la propriu, şi la figurat, în faţa publicului spectator.

Simfonia Patetica (TNB 1973 - cu Toma Caragiu)

Nu aveţi sentimentul că oamenii nu-şi mai găsesc locul, nu reuşesc să-şi regăsească echilibrul, punctul de sprijin în această lume nebună în care trăim? Românii aleg să plece departe, tinerii merg să studieze în străinătate şi rămân acolo, cei vârstnici nu mai au parcă deloc puterea să lupte…

Ne complacem parcă în a nu mai avea nimeni vreo viziune creatoare, vreo preocupare serioasă pentru dezideratele acestea primordiale, deşi semnale de alarmă sunt pe zi ce trece tot mai acute, îngrijorător de dramatice, în impecabile şi prompte demonstraţii de jurnalism performant la cel mai înalt nivel, imposibil de a mai fi contrazise ori puse la îndoială.

Până şi „băieţii deştepţi“, tot zbătându-se ca peştele pe uscat şi care încă nu se sfiesc să o facă, se acuză singuri o dată în plus, situaţia lor frizând ridicolul, penibilul unui comportament deplorabil, ce depăşeşte orice închipuire. Politicienii noştri au ajuns să mintă de îngheaţă apele, întrecându-se s-o facă cu nonşalanţă şi cinism, contrazicându-i flagrant realităţi evidente.

puslamauageorgemotoi2-1318347790

Legea educaţiei, de pildă, nu-şi mai găseşte de ani buni stabilitatea, cunoscând schimbările unor jalnice ezitări de concept şi funcţionalitate, sortite parcă a nu se mai definitiva niciodată, nivelul de trai al populaţiei scade vertiginos, decalajele declanşând prăpăstii existenţiale greu de stăpânit, mortalitatea concurează natalitatea, divorţul inhibă căsătoria, prostituţia şi perversiunile au luat amploare publică, depăşind, scabros, lumitele elementarului bun simţ, refugiul în droguri e tolerat inexplicabil, boschetarii şi cerşetorii indispun la fiecare colţ de stradă, haite de câini maidanezi înspăimântă copiii şi bătrânii.

Agricultura este neproductivă, dacă nu distrusă, loturile pârloagă întinzându-se cât vezi cu ochii, autostrăzile se construiesc sub viteza melcului, defrişări iraţionale de păduri cunosc proporţii uriaşe, calamităţile, trimise ca pedeapsă parcă de la Dumnezeu, provoacă pagube inimaginabile, se surpă dealuri, drumuri şi podeţe, izolând sate întregi neputincioase, doar de dragul moftului unei penibile blondine, cocoţate la putere, pentru gondolele aeriene.

Zăcămintele, resursele subsolului zac neexplorate, aşteptând specialişti şi investitori străini să profite, în procente grosolane, de pe urma lor. Nu se mai cercetează, nu se mai inventează absolut nimic, trăim doar din masive împrumuturi, împovărând multe generaţii viitoare, fiindu-ne acum mult mai la îndemână hoţia şi huzurul.

puslamauageorgemotoi45-1318347808

Halal filozofie de viaţă şi speranţă! Redresarea ţării o strigă din rărunchi oameni strânşi în greve şi mişcări de stradă, în mitinguri, în apeluri disperate, neauzite ori neînţelese de cine ar trebui să le audă şi să le înţeleagă, un dialog al surzilor, dintre două realităţi paralele, înăbuşindu-ne orice idealuri.

Adesea te şi întrebi năuc: „Dar, oare, noi, românii, n-om mai fi având valori umane, specialişti de nădejde, modele autentice!?“ Am mai avea, desigur, dar tocmai ele incomodează, fiind marginalizate de strategi ai imposturii oficializate.

Modelele adevărate au ajuns să trăiască astăzi ca şi zăcămintele noastre, dosite, ascunse, pitite, izolate ori înstrăinate, dar şi intimidate adesea, scârbite fiind de tot ce văd în jur şi neputincioase prin însăşi minoritatea lor – o minoritate umilită, îngenuncheată tocmai pentru că doar ea ar mai putea aduce, la un moment dat, schimbarea, MAREA SCHIMBARE aşteptată cu sufletul la gură de oamenii lucizi şi cinstiţi, credincioşi acestei ţări în care s-au născut şi le-a fost dat să trăiască. Dar cine să scoată la lumină adevăratele noastre modele morale?

Contaminarea atâtor instituţii centrale ale unui stat aproape dizolvat de flagelul corupţiei generalizate, a pârghiilor de lansare a acestor modele, a presei, a televiziunilor, chiar şi a artelor, de marea impostură care s-a extins peste tot ca o caracatiţă! „Dă-i Doamne românului mintea de pe urmă!” – dar şi forţa şi curajul de a acţiona consecvent şi mereu până la capăt…

388809_294292237271240_294245757275888_934024_1796996929_nÎn ciuda a ceea ce oferă mass-media, există sete de cultură, de credinţă şi spiritualitate la noi. Oamenii trebuie să fie informaţi, să li se ofere şansa de a găsi răspunsuri la întrebările lor, dar nu cu preţul artei şi al valorii… Cine este până la urmă marele judecător al rodului muncii artiştilor?

Am întotdeauna un sentiment de reţinere faţă de cei care-şi închipuie că pot fonda o cultură tot bătând apa-n piuă despre aşa-zisa „ridicare a creatorului, a artistului, deasupra publicului“, despre înşelătorul şi îndoielnicul gust al cititorului, al spectatorului de rând – de fapt, spunând lucrurilor mai pe nume, despre incompetenţa acestuia în judecarea valorilor de artă, ignorându-i nu numai instruirea , dar chiar şi intuiţia şi receptivitatea, proprii naturii umane însăşi.

Publicul, constituind o parte indispensabilă a edificării culturii şi artei, în orice tip de societate şi în orice timp, „prudenţa aceasta a creatorului superior“ nu-i decât o prejudecată, dacă nu un complex de piste false, nenumărate fiind încă exemplele pe care le-am putea da, de cărţi, de filme şi piese de teatru „pretenţioase“ şi care, de fapt, n-au putut dobândi înrâurirea asupra publicului larg, îndepărtându-l mai degrabă decât determinându-l.

Păstrând mai departe respectul pentru truda de autodepăşire a creatorilor, cred că judecătorul suprem rămâne, orice am face, tot PUBLICUL – acest barometru exact, ce nu trebuie, vai, ignorat, ci, dimpotrivă, vât mai profund implicat.

Căci masa aceasta imensă de oameni, publicul, a fost şi va rămâne, cu voia sau fără voia noastră, o permanenţă solidă, concretă, un front de nezdruncinat, o opinie, în continuă mişcare, o conştiinţă mereu în schimbare, iar noi, artiştii, inspiraţi de ea, doar glasurile ei, trecătoare…

321215_294268450606952_294245757275888_934001_930275558_nCare este atitudinea pe care o aveţi când vine vorba despre noua generaţie de actori, pentru că ies de pe băncile facultăţilor nenumăraţi absolvenţi de teatru, dar printre ei sunt şi talente extraordinare, care merită aduse la lumină?

Când întâlnesc o tânără speranţă, actor sau actriţă, abia ieşită de pe băncile facultăţii mă gândesc cu grijă la confruntările care o aşteaptă în anii de stagiatură, confruntări adesea imprevizibile şi care pot avea consecinţe nefaste în considerarea primilor paşi, mai ales în profesiunea aceasta, în care factorul biologic şi exerciţiul de performanţă deţin capcane greu de învins până şi în cele mai mari şi mai bune teatre din lume…

Oricum am înţelege-o, arta conduce după legile ei, obiective şi ele tocmai pentru că sunt inspirate din legile generale ale cetăţii şi tocmai pentru a le sluji. Suspectându-mă în toate acestea de un oarecare subiectivism, mai discut şi cu colegi, cu actori de generaţii diferite, să cântăresc în ochii şi vorbele lor frământările acestea, dar mă cutremură indiferenţa întâlnită la unii faţă de aceşti tineri absolvenţi ce vor trebui să preia ca să ducă mai departe (în cultură!) ştachetele înalte ale profesiunii noastre de credinţă.

Ba, un coleg, odată, unul de renume, mi-a spus-o de la obraz: „Lasă-i, dragă, să se călească, să se lovească singuri cu capul de sus, să se lovească zdravăn lu să vadă fiecare mai bine pragul de jos… Şi nu le mai tot da ăstora nas, că-s obraznici şi o să ne sară în cap cu talentul lor cu tot!“ Indiferenţa aceasta răutăcioasă rămâne, desigur, fără comentariu, dar, parcă, nu fără a-mi trezi în memorie chipuri de oameni şi mari artişti, care nouă ne-au ocrotit totuşi cum se cuvine paşii începutului, chipuri de oameni mai buni, mai înţelepţi, mai generoşi şi cu un simţ  mai pronunţat al educaţiei şi răspunderii.

Ca şi în sport, ocrotirea în cultură şi artă a valorilor interpretative, supravegherea acestora îşi au legi mai aparte, specific, legi ce ar trebui atent transferate de la o generaţie la alta, ca un semn măcar al preţuirii şi recunoştinţei, dacă nu ca un imperativ al tradiţei, al continuităţii…

CONFERINTA PRESA TEATRUL NATIONAL

Actorii erau aşezaţi pe un piedestal înainte vreme. Când întâlneai pe cineva binecunoscut în carne şi oase, nu conteneai cu uluirea şi bucuria că l-ai văzut. Şi totuşi, parcă nu era atât de multă curiozitate în a afla totul despre idoli. Astăzi scara valorilor e inversată, nimic nu contează mai mult decât detaliile vieţii intime ale acestora. Se intră cu bocancii în vieţile artiştilor, iar unii dintre ei se expun pur şi simplu, din dorinţa de a atrage atenţia. Nu e totuşi vorba de o degradare morală acută?

Asistăm azi la un proces alarmant de erodare morală pe scară planetară. Corupţia, minciuna, lupta acerbă asupra putere şi supremaţie, atentatele, crimele. Terorismul şi mafiile, blocajele şi şantajele de orice natură, violenţa şi intoleranţa, toate instrumentele – parcă mai sofisticate ca oricând – ale spectrului Răului au ajuns să cunoască  ascensiuni incalculabile, demenţiale, paradoxale pentru o lume care îşi caută de secole echilibrul şi convieţuirea paşnică.

Mă tot întreb dacă teatrul poate rămâne strain de toată această decadent, de această criză morală, de stările acute ale acestui prea zbuciumat început de veac? După cum arată, în mare parte, repertoriile teatrelor poate desigur, dar îşi va pierde în curând orice brumă de importanţă şi autoritate, de oportunitate, culegând până în cele din urmă doar dezinteresul publicului.

De aici până la faliment n-ar mai fi decât un pas. Sunt tot mai surprins, de aceea, când citesc în presă declaraţiile unor confraţi, de aici sau de aiurea, referitoare doar la senzaţionalul furnizat de intimităţile lor private, câte iubiri, câte divorţuri şi copii din flori au avut, pe ce parte îşi poartă frizura, ce număr au la sutien şi ciorapi, de câte ori pe noapte fac amor, în apă sau pe uscat, ce mâncăruri şi băuturi preferate au, ce diete ţin şi nenumărate nimicuri care n-au nici o legătură cu preocupările lor profesionale.

380168_294269867273477_294245757275888_934003_1375637183_nToate prostioarele acestea să fie, şi la noi, un semn de erodare morală? Ca să ajungi la performanţă ai nevoie de îndrumare şi dezvoltare continue. Eu întotdeauna mi-am apărat valoarea. Am ştiut când să mă opresc, când să refuz. Am ştiut întotdeauna să spun nu, pentru că doar astfel am reuşit să realizez roluri fantastice. Iar, acum, această atitudine nu-i deloc încurajată.

Aţi avut şansa de a debuta în film într-un context aparte. Contează şansa pentru un actor? Aţi visat vreodată la un personaj anume?

Actorul fără şansă nu reuşeşte. N-am apucat să visez la anumite roluri, pentru că am avut o carieră teribil de densă. Timp de 30 de ani nu am avut vacanţă, pentru că eram foarte solicitat de cinematografie şi televiziune. Am avut peste 45 de roluri principale în tot atâtea filme. În timpul stagiunii eram distribuit la teatru. N-am avut răgazul să doresc sau să visez la un personaj.

Trebuie să ai permanent grijă să-ţi consolidezi cultura, să ai o chemare către perfecţionism, să nu te mulţumeşti niciodată cu nivelul atins. Să ai această dorinţă de a te autodepăşi permanent. Cred că acest lucru m-a urmărit toată cariera şi mă urmăreşte şi acum.

Am dezvoltat însă o altă latură a talentului meu, cea a regiei artistice. Am pus în scenă peste 30 de spectacole la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Naţional din Cluj, la Petroşani, la Brăila, la Galaţi şi la Piteşti.

GE DIGITAL CAMERA

Îmi place să lucrez şi să mă întâlnesc cu diferiţi artişti. Trebuie să ai puterea să renunţi la multe tentaţii şi să fii conştient de locul pe care-l ocupi într-o anume ierarhie valorică. Nu pot, după nişte roluri precum cele din „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“, „Adela“, „Trecătoarele iubiri“, „Pe aici nu se trece“ sau „Marele singuratic“ să joc rolul unui ţigan în vreo telenovelă.

Ar fi degradant. E crezul meu de căpătâi să nu mă compromit. Ne concurăm cu noi înşine de fiecare dată. Nu vreau să cobor ştacheta, ar fi nedemn.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here