Loreta Popa
„Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este de adăugat, ci atunci când nu mai este nimic de înlăturat“, spunea cândva Antoine De Saint Exupery. Astfel îmi explic felul în care actorul Mitică Popescu a reuşit să rămână atât în sufletul atâtor generaţii,cât şi în memoria teatrului şi filmului românesc. E de ajuns să amintesc de rolul din „Moromeţii”, Cocoşilă, sau din serialul „Lumini şi umbre”, Împăratul, rol pe care Mitică Popescu l-a realizat impecabil.
Câte personaje au trecut prin buzunarul inimii acestui mare actor pentru ca să reuşească performanţa de a intra în pielea comerciantului uns cu toate alifiile, care se descurcă în orice situaţie, fără doar şi poate măsura talentului său.
Sarcasmul i-a pigmentat cu strălucire creaţia complexă. Şi sunt atâtea roluri pe care le putem aminti precum cel din „Vânătoarea de vulpi”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Saltimbancii”, „Drumeţ în calea lipilor”. Marea sa şansă în viaţă, spune actorul, a fost întâlnirea cu cea care i-a devenit soţie, actrița Leopoldina Bălănuță, deloc la voia întâmplării am spune noi.
Era actor la Teatrul din Piatra-Neamţ când a fost anunţat că s-a eliberat un loc la Teatrul Mic din Bucureşti. Avea 37 de ani, îşi căuta drumul încă. Era în 1973, iar destinul a vrut ca actorul să fie distribuit alături de Leopoldina Bălănuţă în spectacolele „După cădere“ şi „Stâlpii societăţii“. În scurt timp, o prietenie fără egal şi o iubire aidoma i-a legat.
Discuţii despre oameni, întâmplări cotidiene sau despre profesiunea de credinţă pe care amândoi au ales-o, despre toate acestea discutau cei doi actori atât de mult prea obişnuiţi cu singurătatea. Ore întregi stăteau într-un restaurant până la ora închiderii.
Simplu şi firesc au simţit amândoi că sunt făcuţi unul pentru celălalt. Plecarea spre o lume mai bună a actriţei avea să-i despartă, dar în sufletul lui Mitică Popescu aceasta trăieşte pentru totdeauna. Emisiunea sa de pe TVR 2, numită „D’ale lu’ Mitică”, are un mare succes, căci iată se difuzează de 14 ani.
La 13 decembrie 2002 Mitică Popescu a fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”, o onoare pentru care se simte recunoscător.
Interviul nostru a venit în urma unei întâlniri în metroul bucureştean, când destinul ne-a aşezat împreună pe scaune alăturate. O bucurie sperăm pentru cititorii Jurnalului Spiritual de a descoperi un mare actor, asemănătoare cu a mea atunci când am stat de vorbă cu acesta.
Ce mai faceţi, domnule Mitică Popescu?
Nimic nou. De fapt, e chiar simplu. Merg la televiziune să înregistrez pentru emisiunea pe care o am de peste 14 ani şi la care lucrez în fiecare săptămână. Apoi, ca orice om, mă uit la televizor, cărţi, de citit nu de poker, muzică, mă plimb şi în ţară, şi afară în funcţie de situaţia materială.
Sunteţi un om credincios, cu siguranţă. V-am auzit mulţumind lui Dumnezeu pentru fiecare zi primită în dar aici, pe pământ.
Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă că mai prind încă o zi şi îmi doresc să fiu sănătos. Sunt un om credincios, dar nu fac parte din cei care umplu bisericile, sincer să fiu.
Mi-e suficient ceea ce cred eu, să nu credeţi că dacă m-aş duce la biserică mai des asta îmi întăreşte credinţa.
În locuri din acestea, în general, pentru că mă consider şi eu cât de cât o persoană publică, când apari în mulţime, indiferent că e biserică, nuntă sau botez vrând, nevrând atragi atenţia şi nu prea-mi face plăcere.
L-am văzut pe Mitică Popescu la biserică! Cum sună? Merg în fiecare zi pe jos, pentru că la vârsta mea am mai multă nevoie de sfaturile medicului, ale preotului le-am învăţat.
Aveţi o carieră frumoasă, la care aţi muncit o viaţă. Aţi cunoscut cu certitudine numeroase personalităţi, oameni care v-au fost aproape de suflet. Ce înseamnă prietenia pentru dumneavoastra?
Noi spunem foarte uşor când prezentăm pe cineva “Prietenul meu”, dar prietenia înseamnă puţin mai mult şi prietenul la nevoie se cunoaşte şi în timp, nu accidental. Mi-e greu să spun, să mă laud că am mulţi prieteni. Am cunoştinţe, am amici la care ţin, cu care mă întâlnesc, dar totuşi nu pot să spun că am mulţi.
Poate altă lume beneficiază de mai mulţi prieteni. Respectul şi sinceritatea sunt oricum pe primul plan în prietenie, la fel ca şi în căsnicie. Iar cu un partener de sex opus dacă nu există şi prietenie e mai greu. În primul rând asta rezolvă în parte şi Dumnezeu, am crezut mereu în destin chiar dacă pe vremuri se numea „Dacă”.
Nu aveai voie să pronunţi cuvântul sau să crezi în el. Se spunea „Dacă” nu făca cutare nu mi se întâmpla ceva… Spuneam şi eu ca toată lumea, dar în sinea mea ştiam ce înseamnă.
Este talentul un dar primit la venirea aici?
În viaţa noastră a actorilor, acea chemare, acest cadou, talentul ca să spunem aşa, e de la Dumnezeu. Pe pământ trebuie să avem grijă să muncim, să îmbrăcăm şi să respectăm acest dar de la Dumnezeu. Trebuie să munceşti pentru asta şi trebuie să mai ai şi puţină şansă.
Care a fost şansa dumneavoastră?
Am avut o perioadă de ucenicie, să zic aşa la Teatrul de Comedie, dar după terminarea Institutului de Teatru am plecat la Piatra Neamţ. Am fost şase ani acolo. Fiind şi eu în vârstă, procedez cum procedează toţi oamenii în vârstă şi spun „Pe vremea mea”…
Se spunea despre Teatrul Tineretului că este teatrul bucureştean în cantonament la Piatra Neamţ. Era o trupă formată din oameni buni şi foarte buni. Asta era deviza lor, se făcea o selecţie permenentă. La angajare primeai un rol principal şi dacă îl făceai te integrai şi era bine, dacă nu, aveai probleme cu leafa şi cu ceea ce mai jucai. Erau regizori foarte importanţi din ţară. Se ocupau.
Acum am aflat, după revoluţie, că există un termen manager, pe vremea aceea spuneam e un om priceput, un director bun. Cei care-i înconjurau erau la rândul lor nişte oameni buni şi foarte buni. Începând cu secretariatul literar, era muncă, nu aveai voie să întârzii, dacă întârziai plăteai, era disciplină, eram tineri şi eram o trupă foarte mică.
Era Carmen Galin în acea perioadă, Elena Caragiu, Mihai Dobre, Hamdi Cerchez, Boris Petrof, Sibila Oarcea care a dat concurs ca să vină în Bucureşti şi a rămas la Creangă, cu gândul de a juca şi la alte teatre. Fiecare cu şansa lui. Am jucat în acei şase ani peste 30 de roluri, de diverse genuri. O experienţă pe care nu am cum să o uit.
Teatrul era casa noastră, familia noastră. Veneam dimineaţa la repetiţii, seara jucam, şi după spectacol plecam în grup să mâncăm la restaurantul de lângă teatru. Majoritatea eram tineri absolvenţi, nu ne aştepta nimeni acasă cu masa întinsă. Dar nevoia te învaţă şi-ţi dă multe idei.
Statutul de actor îngăduie o mare diversitate de tipuri umane şi de mijloace de interpretare. Cu fiecare rol am încercat să uit ceea ce ştiu şi să o iau de la capăt. Niciun om nu seamănă cu altul, astfel că nici interpretarea nu are cum să semene. Am făcut drumul mereu de la mine la ele şi nu invers, aceasta fiind metoda mea de a respecta teatrul.
Vă amintiţi care a fost momentul în care v-aţi dat seama că fără teatru nu puteţi respira? Când aţi primit acest dar numit talent, mai bine zis când aţi conştientizat că-l aveţi? Aţi fost sprijinit de cei dragi când aţi ales acest drum?
Cred că am primit acest dar de când m-am născut. În orice caz de când eram copil m-a atras. Vedeam ce făceau trupele de revistă înaintea filmelor de la cinematograf, că aşa era pe atunci, mergeam de mai multe ori şi învăţam textele, apoi mă produceam faţă de alţi colegi şi amici. Uneori şi faţă de părinţii lor. Mi-a plăcut.
Părinţii mei nu m-au sprijinit, dar nici nu mi-au pus piedici. M-au înţeles, chiar dacă a trebuit să dau de câteva ori examen până să reuşesc. Tata până când s-a prăpădit m-a întrebat mereu: „Dar de meserie când te apuci?” Pentru asta m-a şi dat la un liceu industrial, nu la o şcoală profesională.
M-a îndrumat către ştiinţele exacte, dar încă de pe vremea liceului am făcut figuraţie la Teatrul Armatei, unde am trăit clipe de neuitat privindu-i pe George Vraca, Constantin Ramadan şi Nineta Gusti. Se plimba cu cronicile mele în buzunar, se lăuda prietenilor cu care mai bea câte o bere, nu mă vedea decât la televizor, nu venea la teatru. El iubea fotbalul.
Este respectul baza pentru o carieră de vis sau munca, sau bucuria cu care îţi faci meseria?
Ca să fii respectat de oameni, trebuie mai întâi să te respecţi tu pe tine. Să ştii să te ridici de la masă la timp, fără să jigneşti pe nimeni. Eşti persoană publică, îţi porţi crucea. Noi, actorii, suntem ai tuturor şi ai nimănui. Nu poţi atinge performanţe decât dacă ai parteneri talentaţi.
Dar mai presus de toate e nevoie de muncă, de foarte multă muncă. Învăţăm să fim actori de la tot şi de la toate. De la ce ne înconjoară, oameni, evenimente, natură. Munca, dacă este făcută cinstit este răsplătită până la urmă.
Îmi vine în minte, nu ştiu de ce, zicala „Meseria este brăţară de aur”. Are poporul acesta român multe vorbe înţelepte. Ce înseamnă pământul românesc pentru Mitică Popescu?
Credeţi că se poate spune într-o frază ce înseamnă pământul românesc pentru mine? Când făceam un turneu în străinătate eram întrebat, burlac fiind, „Dar vă mai întoarceţi”, răspunsul meu era „Dacă mă jur pe ceva, dacă îmi dau cuvântul de onoare nu e suficient?” Aşa au fost timpurile…
„Lumini şi umbre“ v-a dăruit unul dintre cele mai interesante roluri ale carierei, pentru care şi astăzi sunteţi recunoscut de public, „Împăratul“, inteligent, uns cu toate alifiile, plin de resurse care, în condiţiile vitrege din anii celui de-al doilea Război Mondial, devine liderul din umbră al bandelor infracţionale din oraş. Cum aţi reuşit să îmbrăcaţi haina acestui personaj într-aţât încât să se potrivească perfect? De unde empatia cu lipsa de scrupule, umorul, cruzimea, farmecul.
Această meserie înseamnă multe sacrificii. Poate nu ştiaţi, dar nu am văzut nimic din serialul „Lumini şi umbre” pentru că eu sâmbăta, când se difuza, aveam spectacol. Abia acum îl văd în întregime. Doar când aveam o sâmbătă liber reuşeam să-l văd, dar aşa trecător.
Pot să mă laud că filmul a fost imediat după „Dallas“, şi deşi lumea putea să ne privească cu antipatie pentru că le-am luat plăcerea, dimpotrivă, ne-a iubit mai mult. M-am simţit extraordinar în pielea acelui personaj.
Am vrut să renunţ după prima zi de filmare, una geroasă, o secvenţă din episodul 17. Aceasta a fost prima mea zi de filmare, în Gara Chitila. A venit operatorul-şef ca să-i spună lui Blaier că nu se poate monta materialul, trebuie să refilmeze, pentru că noi filmam cu două camere şi cu priză directă. O cameră a avut filtru şi una nu. Nu putea într-o secvenţă să apară altă calitate de imagine.
Mi-am spus: „Am călcat cu stângul, eu nu mai joc”. Blaier săracul a făcut o criză, m-a rugat să rămân. Eu am spus „Bine, domne, vin şi mâine din nou”. Cu toate că eu nu suport frigul. M-am bucurat că am avut mare succes, foarte mulţi telespectatori şi acum îmi spun „Să trăieşti, Împărate!”.
Cum aţi reuşit să depăşiţi obstacolele întâlnite în cale?
Am ca orice om şi amintiri plăcute, şi amintiri mai puţin plăcute, dar sunt antrenat să trec peste momentele grele.
Ce sfaturi aţi primit de-a lungul vieţii? Le-aţi urmat?
Unul dintre sfaturile importante pe care le-am primit de-a lungul vieţii a fost de la bunica mea: „Umblă cu oameni mai deştepţi ca tine!”. Da. Pe acesta, da. Acum, mă bucur când cineva îşi mai aduce aminte de mine.
