Actriţa Cristina Deleanu: „Orice faptă bună este răsplătită, orice faptă rea este condamnată. Dumnezeu le organizează foarte bine“

0
555

Cristina_DeleanuLoreta Popa

De-ar fi să încerc să descriu ceea ce pentru mine înseamnă feminitate cu siguranţă prima persoană la care m-aş gândi ar fi Cristina Deleanu. Spun acest lucru nu numai pentru că m-a determinat să aleg rochia în locul pantalonilor, sandale cu toc în locul adidaşilor şi o picătură dintr-un parfum discret, care să trezească interesul nu să-l omoare din faşă, ci pentru că greu poţi găsi o femeie mai atentă la ceea ce îmbracă, încalţă, vorbeşte, miroase şi atinge aşa cum reuşeşte Cristina Deleanu. 

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike url=”http://bit.ly/16DOzVz” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]Pot spune că prietenia cu care mă onorează îmi bucură sufletul, dar ar fi prea puţin faţă de ceea ce simt. Prietenia aceasta îmi unge roţile sufletului în aşa fel încât ajung des la cer mulţumind.

Cea dintâi întâlnire cu actriţa Cristina Deleanu s-a produs cu rolul din „La Musica“, de Marguerite Duras, iar adolescenta care eram îşi găsise modelul. Am văzut filmele în care juca precum „Destine romantice“, „Orgolii“, „Acţiunea Zuzuc“, „Un petic de cer“, „Eroii nu au vârstă“ (întâmplător primul film de televiziune în care a apărut Ştefan Bănică Jr), şi mai ales „Liceenii“, „Declaraţie de dragoste“ şi „Extemporal la dirigenţie“.

De piesele de teatru de la radio sau de televiziune nu mai spun, îmi vine în minte acum piesa „Enigma din testament“, cu un scenariu de Ştefan Radof, după nuvela „Morminte“ a lui Mihail Sadoveanu, unde juca alături de marele George Constantin şi unde a reuşit să creeze un personaj care, în ciuda timidităţii, cucerea prin simplitate şi răbdare infinită.

Tot ceea ce face este din suflet, cu o conştiinciozitate ieşită din comun, cu o seriozitate ce te uimeşte dacă nu ştii ce înseamnă, dar când ştii cât de preţioasă e, cu o dăruire pe care rar o întâlneşti.

Talentul înseamnă să faci uşor, bine şi cu plăcere ceea ce altora le vine greu, dacă nu chiar imposibil. Dar talentul fără să fie susţinut de muncă, grea şi dăruită, nu poate lăsa nimic în urma lui.

182020_191293007567920_100000616670160_525964_4248527_n

Am fost binecuvântată ca nu cu multă vreme în urmă să o am ca invitată în cadrul ultimei emisiuni pe care am realizat-o la Radio 3Net, alături de soţul ei, actorul, scriitorul, traducătorul şi interpretul Eugen Cristea, ceea ce evident mă împiedică să uit cât de bune au fost undele că ne-au permis să emitem pe calea lor bucuria acelui împreună.

Şi peste toate mi-a făcut bucuria de a asista la lansările cărţilor mele, citind din ele în aşa fel încât mă întrebam cine le-a scris. Cu certitudine aşa ceva nu se uită. O după-amiază de toamnă cu soare blând şi vânt nehotărât a fost cea care ne-a unit pentru o oră, timp în care am vorbit de tot şi de toate.

DSC_0549

Acea după-amiază se află acum în faţa ochilor dumneavoastră, cititori ai Jurnalului Spiritual, invitându-vă la un moment de respiro.

Aş vrea să întreb dacă momentul începutului respiră încă în memoria ta?

Momentul începutului. Examenul de admitere, ca toate admiterile, aducea cu el emoția transformată în spaima de a nu reuși. Astfel, în 1957, spaima rezultatului m-a făcut – după un liceu cu doar zece clase!, la prima încercare la admitere, să aștept, alături de ceilalți, afișarea listelor până la două noaptea!

Stăteam ca nebunii în fața I.A.T.C (era la Podul Izvor, lângă Teatrul Municipal „L. S. Bulandra“), iar secretariatul institutului, obligat de presiunea atmosferei încărcate de neliniște, a făcut efortul să bată listele la mașină, atunci, pe loc, și le-a și afișat.

În acel ’57, am reușit „fără loc“, dacă asta înseamnă ceva. Trebuie să știi că pe vremea aceea în facultăți se intra ținându-se cont de originea socială. Procentele trebuiau să reprezinte mai mult – clasa muncitoare, ceva mai puțin – țărănimea muncitoare și cel mai puțin – intelectualitatea; ca și în partid, de altfel.

Cristina_Deleanu__5_

Eu mă aflam în a treia categorie și mai aveam încă o tinichea de coadă: mama avea doi frați în Italia, originari de acolo. Ca o fată crescută cu simțul dreptății și al cinstei inoculate de tatăl meu, firește că am declarat acest fapt în actele minuțios compartimentate în diverse rubrici și capitole ce îți ilustrau viața, chiar și laptele supt de la mamă. Dosarul era pătat!

Conform indicațiilor de partid și de Securitate, numai ideea de a avea rude în străinătate echivala cu o crimă. Orice posibilă legătură cu prieteni sau neamuri era interzisă, tu situându-te clar pe postul de trădător de țară…

Cristina_Deleanu__3_3Probabil că „mutra“ mea a spus ceva unor oameni din comisie. Astfel că maestrul de scrimă și șef al Catedrei de Sport (și un bun pedagog) Angelo Pellegrini, plecat de mult dintre noi, mi-a telefonat, m-a chemat la institut și, în mare secret, m-a pus să mai completez o dată fișa cu originea socială „stricată“, sfătuindu-mă ca, din întâmplare, să nu mai scriu că am rude în străinătate, făcând-o pierdută pe prima.

După aceea am intrat în școală cu drept de „audiere“ la toate cursurile și la actorie, unde am dat și un fel de examene alături de cei „cu loc“, în speranța că ele vor putea constitui probe suficiente pentru a nu mai da încă o admitere.

N-a fost să fie; am mai dat o admitere în următorul an, dar aveam dosar mai „spălat“ și, oricum, deja profesorii mă cunoșteau puțin.

Printre primele lucruri de care m-am apucat a fost scrima, cu maestrul meu salvator.

A fost deci o minune… Ce înseamnă pentru Cristina Deleanu credinţa?

Sper să fiu foarte bine înţeleasă, eu nu am fost crescută într-o habotnicie puternică, pentru că aşa au fost împrejurările în anii 50, când eram eu copil, nu pentru faptul că era interzis mai mult sau mai puţin să mergi la biserică.

Însă biserici erau, icoane existau, dar nu era poate cel mai bun lucru pe care să-l afle lumea despre tine. Era poate chiar de condamnat. Tatăl meu, Deleanu, a fost un tip de socialist foarte cinstit, care n-a pledat pentru biserică.

În ce sens, cred că în tinereţe a avut nişte insatisfacţii, nişte nemulţumiri, sau poate chiar nişte dovezi la el la ţară care l-au făcut să nu iubească preoţii. Asta a fost problema lui. Eu, copil fiind, am învăţat de la el însă foarte multe lucruri bune care au putut să suplinească, cred, gândurile mele îndreptate către credinţa cea curată.

Cristina_Deleanu__1_Am învăţat să fiu cinstită, am învăţat să muncesc, am învăţat să nu fur, să nu mint, să respect oamenii, să mi-i respect pe ei, pe părinţii mei, şi deci să mă respect pe mine. Atunci bănuiesc eu, pot să spun asta acum sau mă rog, când am mai îmbătrânit, nu atunci, că asta ar fi însemnat un mod de a crede, un mod de a fi, slujind nişte fapte morale, slujind practic viaţa în condiţiile ei de om normal, şi care poate fi tradus şi într-un fel de credinţă.

Lucru care mi-a devenit propriu cu cât am înaintat în vârstă şi care chiar a însemnat felul meu, eul meu, dedicat unei vieţi cu legi de morală, cu legi de bună cuviinţă, cu legi de cinste în faţa semenilor.

Până la urmă cred că asta înseamnă credinţă. Să ştii să trăieşti într-un aşa fel încât să slujeşti faptele bune în primul rând respectându-te pe tine şi apoi respectându-i pe ceilalţi. După părerea mea, şi nu vreau să jignesc pe nimeni, vreau să fiu bine înţeleasă, nu înseamnă credinţă să mă duc  în fiecare duminică la biserică, să cad în genunchi în faţa icoanelor.

Am şi eu clipele mele în care fac acest lucru, nu în public, nu o dată cu toată lumea pentru că am şi eu o legătură cu acest univers, în care trăim şi care ne ţine în viaţă, intimă şi puternică, mai ales menţinută şi în aceste clipe de dispariţia mamei mele, cu care eu încerc să vorbesc în fiecare seară.

De când nu mai e, şi numai cu ea, am taine şi destăinuiri, eu ştiind sigur că acolo unde este mă ajută şi se gândeşte la mine pentru că beneficiez de o oarece putere şi energie pe care poate alţii nu o au la vârsta mea. De credinţă în puterea mea, a vieţii, a oamenilor de lângă mine.

cristina-deleanu-873792lFără îndoială a celor pe care îi iubesc şi a celor care-mi sunt la fel de aproape pe cât le sunt eu. Nu sunt foarte mulţi, dar sunt suficienţi ca eu să mă simt bine.

Cred că acest lucru pe nume credinţă este în fapt energia noastră, energia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, viaţa, puterea de a exista pusă în slujba lucrurilor bune care să te reprezinte în onestitate, în cinste, în muncă.

Eu sunt foarte muncitoare şi nu mă las până o să mă mai ţină baierele şi făcând aceste lucruri, punându-le în aplicare eu îmi demonstrez credinţa că nu am fost lăsată degeaba pe pământ.

Fiecare avem un scop, un rol, o stea, o misiune, mare, mică, şi dacă nu ştim să ne-o descoperim şi să ne-o slujim atunci sigur că suntem pierduţi. Cei care se duc aşa în masă, ca oile, la diverse moaşte, la diverse slujbe, fără îndoială binevenite, fără să ştie însă care este practic menirea lor pe lume, numai să ceară, numai să se roage mi se pare că fac ceva ruşinos. 

Fără îndoială, fac o paranteză, există neputinţă, există boală, dar există şi suflet, există şi puterea pe care tu trebuie să ţi-o dai, să o ţii şi să mergi mai departe cu toate greutăţile acestea în cârcă. Viaţa e foarte grea, nu e frumoasă până la urmă, dar ţi-o faci frumoasă, trebuie să culegi din ea cât de cât ce poţi.

Mă simt prost, mă simt jenată când văd aceste grupări, mulţime de oameni care merg într-o buluceală fără noimă către ceva. Dar ei cu ce au contribuit, cu ce s-au dus ei acolo. Poate cu sufletul deschis, dar nefăcând nimic.

Eu condamn gestul acestui popor, nu ştiu cine ne-a făcut aşa, tot timpul să cerem fără a da prea mult. Sunt consecinţe ale vieţii de zi cu zi. Nu avem serviciu, nu avem casă, cerem… Hai să facem ceva care să ne pună pe o linie de plutire, nu numai să cerem, să şi dăm.

_DSC1652

Asta este credinţa adevărată, din sufletul tău, din mintea ta şi din bucăţica firavă de putere fizică să dai ceva, pentru că atunci sigur se întoarce la tine. Orice faptă bună este răsplătită, orice faptă rea este condamnată. Dumnezeu le organizează foarte bine.

Eu cred în această putere, repet, pe care mi-o respect şi în fiecare dimineaţă mulţumesc că exist, că m-am trezit întreagă şi luminată. Respect natura din jurul meu, respect frunzele şi florile, pădurile, apele, aerul. Îmi e drag de natură, îmi face bine.

Ar trebui să înţelegem că natura există de sine stătătoare, ea ne ajută să trăim, să înflorim şi să înverzim în fiecare primăvară. Toate vin de sus, dintr-o creaţie pe care n-o putem controla şi dacă facem rău se întorc dezastrele peste noi.

Oamenii nu iubesc atât de mult mediul în care trăiesc, nu-l respectă, îl murdăresc şi fizic, şi psihic şi mă doare sufletul, pentru că sunt foarte multe lucruri de respectat, de înţeles pe lumea asta. Omul este cel care totuşi hotărăşte cine e şi cui se închină.

aniela-624551lPentru că a venit vorba de oameni apropiaţi, ce înseamnă din punctul tău de vedere prietenia?

Prietenii adevăraţi îi numeri pe degete, mai ales în ultimii ani, când s-au schimbat aşa de tare lucrurile. Bănuiesc, pentru cei care rămân unii lângă alţii, nu numai în căsnicie, ci şi în viaţa de toate zilele că ar trebui să existe ceva care să-i unească.

Se respectă reciproc, se ajută. Dacă acestea nu există şi vorba proverbului nostru bine stabilit „Prietenul la nevoie se cunoaşte“, sau nu se întâmplă aşa atunci acea persoană este o întâmplare în viaţa ta. Nu ştiu dacă există un secret.

Acum 30 de ani poate spuneam altceva, dar în clipa de faţă nici măcar nu cred că cei mai mulţi dintre oameni îşi mai doresc prietenii.

Atâta vreme cât prietenie se cheamă ce baţi în taste pe un computer şi să socializezi pe facebook pe care eu îl urăsc, îl denigrez, nu pot să suport ideea, aceia îţi sunt prieteni, atunci ceea ce înseamnă om, ceea ce înseamnă privire directă, sufletul pus pe tavă în taină sau într-o situaţie grea a unui om faţă de celălalt.

Atâta vreme cât toate sentimentele, nici nu cred că sunt prea puternice, sunt expuse public, sunt împărtăşite în grup, mai mare sau mai mic, un grup eterogen care poate nu te înţelege, care nu ştie cine eşti, nu te cunoaşte, dimpotrivă, poate să-ţi facă şi rău. Cazuri de genul acesta se întâmplă.

Prieteni apropiaţi, câţiva, sunt cei care în clipa în care le dai telefon şi-i rogi: „Am nevoie peste o jumătate de oră pentru ceva!“ ei vin. Nu e un profit.

cristina-deleanu-718860lPrietenul face gesturi fără constrângere, poate bine, nu poate, nu. Oamenii în clipa de faţă nu-şi mai respectă cuvântul şi atunci cum să fii prieten.

Facem cutare spectacol, cutare acţiune şi apoi îmi spui „Nu se poate, nu mai sunt bani“. Bun, dar hai să găsim soluţii, să nu lăsăm viaţa să curgă pe lângă noi ca o apă care ne inundă şi ne duce în râpe!

Întotdeauna atât tu, cât şi soţul tău, Eugen Cristea, aţi fost apropiaţi de generaţia tânără. Ce poţi spune despre ei? Mie una mi-e teamă că se pierd talente pentru că nu au unde să se desfăşoare, nu au o scenă unde să se exprime?

Avem de a face cu foarte mulţi tineri şi este foarte bine, chiar îi dorim, ne împrietenim cu ei, avem legătura asta permanentă. Vorba lui Eugen: „Nu au meciuri în picioare”.

Nu ştiu bine cum e pe scenă, cum se rosteşte, cum se umblă. De ce? Şcoala este sumară, rapidă, cât de tare se devotează ei acolo nu ştiu, probabil că mai puţin, totul este să termine şi după aceea nu au ce face. Hai să ne gândim de ce punem la dispoziţie atâtea locuri când ştim că nu avem ce le oferi?

Tentaţia de a fi actor în clipa de faţă este mare, că ai văzut pe unul sau altul care au ajuns, dar asta înseamnă că au avut o şansă, au făcut un film sau au mers la o televiziune şi au reuşit, dar nu este la fel pentru toţi. Aşa ajung la reclame, mici show-uri prin baruri, comedii uşoare, fără conţinut.

425903_2259712272151_2024288874_n

Ăsta nu e teatru. Este doar un mod de a exista foarte la limită, pentru că şi banii care se scot sunt pentru cel mult două cafele.

Aceşti copii care-şi doresc să ajungă cu uşurinţă şi cu bani, şi cu slănina în pod, vorba aia, nu au fost de la început îndrumaţi de către părinţi, de către profesori, de cei de la facultate să încerce să-şi găsească adevărata lor menire.

Menirea ca om, ca simplu individ. Când nu-ţi doreşti mai mult decât poţi, când îţi cunoşti limitele, ştii ce vrei, atunci te simţi cu picioarele pe pământ. Or, ei toţi sunt nişte aerieni, toţi îşi doresc lux, bani, succes rapid. Nu se poate asta fără muncă.

SONY DSC

Este o golire pe dinăuntru foarte puternică şi fără rezultat dacă nu te iei tu de mână şi nu-ţi spui domne, aia trebuie să fac şi să depăşeşti nişte etape. Nici eu nu am fost un copil strălucit, la modul de 10 pe linie, dar am depăşit nişte etape, am terminat liceul, am terminat facultatea şi apoi am văzut care mi-e menirea.

De unde să primeşti dacă nu dai. Ne întoarcem la această formulă, fă şi tu ceva ca să arăţi că poţi. Ei vor să arate că sunt cineva într-un mod dezastruos, exagerat, la vedere. Fac scandal pe stradă, se îmbătăm, izbesc maşinile de pereţi. Este un model greşit înţeles. Nu că ar avea o calitate, un creier şi un comportament de a fi om.

Pe mine ai reuşit să mă determini să port rochie şi să mă simt bine că sunt femeie, doar pentru că m-ai atenţionat că e păcat să nu mă las percepută astfel. Sunt convinsă că la fel le spui fetelor cu care intri în contact, cu care lucrezi uneori. Aşa e? E greu să fi femeie?

A fi femeie este foarte greu şi mă doare că ele preferă să fie băieţi, vezi Doamne astfel sunt mai puternice. Şi îmbrăcămintea este adecvată acestei concepţii, toţi se îmbracă în blugi, toţi vorbesc tare pe stradă.E o modă unisex.

5r

Dar ca femeie, purtând o rochie, o fustă, un pantof elegant umbli altfel. De ce să ne falsificăm statutul? Le spun fetelor să vină în rochie sau în fustă pentru că altfel, când urcă pe scenă nu vor ştii să meargă, nu vor ştii să umble cu o rochie.

Dacă Dumnezeu te-a lăsat femeie asta trebuie să fii. Este minunat să poţi să faci cu forţele tale câte ceva, cred că asta e credinţă în viaţă. Să faci ceva la o dimensiune infimă faţă de univers, dar s-o faci, să exişti ca atare.

Spunea Tagore undeva: „Viaţa este singura măsură de a demonstra că exişti”. Da, cred că are dreptate. Ajuţi un om, creşti un câine, un copil, un pom, scrii o carte.

5

Vorbind de cărţi, nu pot să nu aduc în discuţie subiecul cărţii pe care o vei lansa curând şi la care lucrezi de ceva vreme, „Şi totuşi, actorul”. Ce poţi să dezvălui cititorilor Jurnalului Spiritual despre ea?

Da, nu poţi, pentru că ai trecut cu năsucul şi cu ochii prin ea, şi cu sufletul. Poate nu este suficient, pentru că nu am reuşit să-mi apropii toţi colegii, unii m-au refuzat, alţii nu, dar întâmplarea a făcut ca din 2002, când am început să scriu despre colegii mei, s-au legat trei ani şi jumătate de articole şi la momentul acesta am zis că ar fi bine să le pun eu toate la un loc, să nu mai ţin ziarele decupate.

Lucru care s-a întâmplat cu ajutorul Bibliotecii Metropolitane şi a prietenilor de acolo, precum Anca Ivan, care este un redactor extraordinar, şi blând, şi cu idei, şi răbdător, sub comanda domnului profesor Nicolae Iliescu.

În câteva luni a venit pe lume cărticica „Şi totuşi, actorul”, adică noi totuşi existăm şi fără noi nu se poate. Cine o s-o vadă probabil că va realiza că este foarte delicată şi foarte expresivă, feminină, doar e muncită de femei. Mă bucur pentru că dau prilejul unor oameni să mai afle câte ceva dintr-o istorie a studenţiei mele, a anilor  ’60, care era aparte din mai multe puncte de vedere, atât a constrângerilor, cât şi a datoriilor şi a efectului că noi totuşi am pus mâna pe carte.

302396_10150358373089323_172620888_n

Sunt şi mai în joacă, mai în serios dezvăluite nişte adevăruri clare. Mi-am îngăduit faptul ca nici măcar să nu-i intervievez, ci să-i las să vorbească pe colegii care au acceptat prezenţa lor în articol şi deci în faţa mea, de foarte bună calitate, de mare calitate artistică, din nefericire unii, între timp au dispărut şi sunt bucuroasă că am putut să stau de vorbă cu ei, lăsându-i să-şi spună gândurile liber, fără întrebări. Este deci o mică istorie a unor suflete devotate acestei meserii.

Spune-mi, ce înseamnă pământul românesc pentru tine?

S-ar putea ca eu având sângele amestecat, cu un procent foarte mic românesc, să nu pot să declar atât de tare că mor pentru ţara asta, nu aş pleca de aici, o iubesc. Sunt lucruri foarte grave şi eu nu pot să le declar pentru că nu am trăit niciodată vreo întâmplare care să mă determine să mă sacrific atât de tare.

Am avut gânduri că e mai bine în altă parte, am văzut ce se întâmplă pe alte meleaguri, prin comparaţie, mai ales în ultimii ’20 de ani, mi-am dat seama că noi vrem să fim ca alţii, dar nu facem nimic aici. Noi suntem foarte declarativi în anumite situaţii, dar la concret rămânem pe loc sau dăm înapoi.

untitledAtâta vreme cât ţara asta nu este îngrijită de fiecare dintre noi în parte, are gunoiul ei, cu sticle şi peturi în lacurile ei, cu păduri cu hârtii şi pungi de plastic, cum să iubesc eu lucrul acesta.

Iubesc pământul, natura, copacii, nu-i iubesc pe oameni în condiţiile acestea. Ar trebui să se contopească, să devină ceva frumos pe care să-l iubeşti tot timpul, pentru că gospodăriile lor sunt puse la punct, dar în drumurile prin ţară am văzut gospodării mizerabile, urâte, aglomerate, fără gust.

Ţăranii români au avut gust, ca dovadă costumele populare şi toate lucrăturile în lemn şi tot ce există. Acest simţ estetic a dispărut şi a devenit o mizerie.

Toate nenorocirile cu inundaţiile se datorează faptului că s-au tăiat copaci, s-au despădurit dealuri şi normal că pământul se revoltă. Le-ai stricat ordinea firească, asta e.

Când ştii că vin ploile nu se poate să nu cureţi şanţurile din faţa casei, doar pentru asta au fost făcute. Nu, eu stau în faţa porţii şi las pompierii să facă treabă. Nu e prima dată. Chiar ne batem joc unii de alţii.

Cum să nu doresc să merg undeva afară, unde este curăţenie? Măcar o săptămână să văd altă lume, oameni zâmbind, muncind, satisfăcuţi fiecare la nivelul lui de munca pe care o au. Poteca potecă, băncuţa în parc băncuţă.

Îmi place să trăiesc aici, aici am devenit ce am devenit, dar sunt dezamăgită, amărâtă, un singur om sau mai mulţi nu pot să schimbe nimic, există o mentalitate şi o lipsă de voinţă până la urmă generalizată, lasă că trecem, dăm o pâine gratis, un transport gratis şi gata.

SAM_0646

Oamenii te recunosc încă pe stradă?

Mulţi deja încep să uite. Pot spune ce se întâmplă acum. Există câţiva mai informaţi dintre tineri care apreciază prezenţa mea pe aici, pe colo. A mea şi a lui Eugen, pentru că de foarte multe ori noi mergem împreună. Suntem percepuţi ca un cuplu, indestructibil.

Nu există şofer de taxi sau vânzător care să ne spună „Aaaa Măgăruşul” şi apoi îşi dau seama că şi mutra mea poate să le amintească măcar de „Liceenii”, pentru că piese de teatru la televizor sau filme nu ştiu câte au văzut ei la vremea aia.

Copiii tineri pe care îi întâlnim care se trezesc puţin mai târziu la realitate apropo de cine suntem sau ce am făcut, nu ştiu, nu au de unde. De aceea cred că o carte precum aceasta pe care o voi lansa curând, pentru că eu zic că unii dintre noi am lăsat ceva în urmă care merită ştiut, nu neapărat lăudat, este binevenită.

Îmi place legătura cu tinerii, pentru că eu găsesc de cuviinţă că dacă ştiu nişte lucruri şi pot, de ce să nu le spun şi lor. Nu pot să dau sfaturi, oamenii trebuie să se descopere singuri, dar încerc să spun ceva în domeniile în care mă pricep, experienţa m-a făcut să nu trec degeaba prin ele.

Pot să fac multe. Un om trebuie să treacă puţin prin poezie, să ştie ce e şi cu ce se mănâncă, să încerce să înţeleagă şi dacă din o mie de oameni, unul se apucă de ceva mă declar mulţumită.

Ştiu că există o iubire aparte pe care o ai pentru folclorul românesc. Nu mă înşel, nu?

Nu. Iubesc folclorul românesc. Iubesc Mioriţa şi cred că totul contează. O picătură în ditai oceanul. Să sacrifici ceva ca să construieşti. Ce poate fi mai frumos? Sigur că s-ar putea să fie condamnat acest mod de a nu te lupta pentru viaţa ta, să cedezi din slăbiciune morţii. Dar dacă aia a fost menirea ta? Să faci tocmai asta.

Aici, în Mioriţa există esenţa sufletului românesc, cu bune, cu rele, iar acei oameni care au dat naştere folclorului, perfect anonimi după cum ştim, au trăit acele lucruri, acolo sunt învăţăminte de viaţă, de moarte, de petrecere, astrologie, sărbători, obiceiuri, blesteme pe care ei le-ai trăit, au învăţat din ce li s-a dat lor să simtă şi au putut să esenţializeze în nişte versuri.

Asta e frumos, acolo este o istorie a neamului nostru. O mitologie şi se pot învăţa foarte multe lucruri, nu degeaba s-au dus la folclor atâţia poeţi, Blaga, Eminescu şi atâţia, care au luat o morală, o esenţă, un fapt, o stea căzătoare care i-a inspirat.

167125_493269040027_1286775_n

Pentru că vorbim de sacrificii. Şi meseria cere sacrificii. Mai ales actoria, nu e deloc uşoară şi arzi continuu, te consumă pe dinăuntru. Este o meserie de vocaţie. Dacă nu există pasiune pentru ceea ce faci mai bine nu te apuci de ea.

Da. De multe ori am fost întrebată dacă din copilărie mi-am dorit să fiu actriţă, şi mereu am spus că e o prostie. Nu ai cum să ştii din copilărie dacă vrei să faci o meserie sau alta. Poate să-ţi placă ceva, poţi avea nişte aptitudini, poţi le dezvolţi, singur sau cu ajutorul părinţilor, am trecut şi eu prin pian, balet, desen.

Tata ar fi vrut să cultiv treaba asta cu desenul,  pentru că imaginaţia mi-am dezvoltat-o foarte tare în liceu, eram chiar pasionată de desen, am citit mult, iar textele literare au contribuit. Descoperirea adevărată vine după ce începi să practici. Puteam avea şansa să intru sau nu.

După aceea o mănânci, după aia o întinzi pe pâine, te loveşti şi nu ştii ce e aia sau aia. Devine propria ta existenţă, a nu se confunda cu joci teatru în viaţă. Devine o a doua natură. Viaţa ta e viaţa ta.

Devii un alt om în clipa în care te devotezi meseriei acesteia, îţi însuşeşti foarte multe lucruri devenite proprii prin personaje, lecturi, prin contactul cu ceilalţi oameni. Tu te construieşti, pui ceva în plus.

Este o meserie care te învaţă să trăieşti. Gândeşti într-un anume fel, iei atitudine, priveşti în jur, constaţi, contempli, tragi concluzii. Oamenii nu ştiu să facă asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here