Adevăratul scop al vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt

0
176

duh1Îndumnezeirea creaturilor se va realiza în deplinătatea sa în veacul viitor, după învierea morţilor. Totuşi, această unire îndumnezeitoare trebuie să se înfăptuiască treptat încă de aici, schimbând firea stricăcioasă şi stricată, adaptând-o la viaţa cea veşnică. Dacă Dumnezeu ne-a dat în Biserică toate condiţiile obiective, toate mijloacele pentru a atinge acest scop, trebuie ca noi să realizăm, din partea noastră, condiţiile subiective necesare, pentru că unirea se desăvârseşte în „sinergie“, într-o conlucrare a omului cu Dumnezeu. Această latură subiectivă a unirii cu Dumnezeu constituie calea unirii care este viaţa creştină.

La începutul veacului trecut, Sfântul Serafim din Sarov a voit să definească, în cursul unei convorbiri, scopul vieţii creştine. Această definiţie care, la prima vedere, poate să pară prea simplă, rezumă toată tradiţia duhovnicească a Bisericii Ortodoxe. „Rugăciunea, postul, privegherile şi toate celelalte nevoinţe creştine – spune el –, deşi foarte bune în ele însele, numai ele nu reprezintă nicidecum scopul vieţii noastre creştine; ele nu sunt decât mijloace vitale pentru a atinge acest scop. Căci adevăratul scop al vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Cât despre postiri, privegheri, rugăciuni, milostenii şi celelalte fapte bune săvârşite în numele lui Hristos, ele sunt mijloace în vederea dobândirii Sfântului Duh. Băgaţi de seamă: numai faptele bune săvârşite în numele lui Hristos ne aduc roadele Sfântului Duh. Alte fapte, dacă nu sunt săvîrşite în numele lui Hristos, deşi sunt bune, nu vor putea să ne aducă răsplata în viaţa veacului ce va să fie, nici să ne dea harul lui Dumnezeu în viaţa de acum. De aceea, Domnul Iisus Hristos a spus: cel ce nu adună cu Mine risipeşte (Matei 12, 30)“. Cu alte cuvinte, binele autonom nu trebuie să existe pentru un creştin: o faptă este bună în măsura în care slujeşte unirii cu Dumnezeu, în măsura în care ne ajută să dobândim harul. Virtuţile nu sunt scopul, ci mijlocul sau mai degrabă semnele, manifestările din afară ale vieţii creştine, singurul scop fiind dobândirea harului.

Noţiunea de merit este străină tradiţiei răsăritene. Acest cuvânt se întâlneşte rar în literatura duhovnicească a Bisericii de Răsărit şi nu are acelaşi înţeles ca în Apus. Motivul trebuie căutat în atitudinea generală a teologiei răsăritene faţă de har şi de liberul arbitru. Această chestiune n-a avut niciodată în Răsărit aceeaşi acuitate pe care a primit-o în Apus după Fericitul Augustin. Tradiţia răsăriteană nu desparte niciodată aceste două momente: pentru ea, harul şi libertatea umană se arată deodată şi nu pot fi concepute unul fără celălalt. Sfântul Grigorie de Nyssa exprimă foarte clar această legătură reciprocă care face din har şi din liberul arbitru doi poli ai uneia şi aceleiaşi realităţi: „După cum harul lui Dumnezeu, spune el, nu poate locui în sufletele care fug de mântuirea lor, tot aşa numai virtutea omenească nu este de ajuns pentru a înălţa la desăvârşire sufletele străine de har… Dreptatea faptelor şi harul Duhului Sfânt, unindu-se laolaltă, umplu de fericire sufletul în care se întâlnesc“. Aşadar, harul nu este o recompensă pentru meritele voinţei umane, aşa cum ar fi voit pelagianismul; dar el nu este nicidecum cauza „faptelor meritorii“ ale liberului nostru arbitru. Căci nu este vorba de merite, ci de o conlucrare, de o sinergie a două voinţe, cea dumnezeiască şi cea omenească, conlucrare în care harul sporeşte din ce în ce mai mult, el este împropriat, „dobândit“ de persoana umană. Harul este o prezenţă a lui Dumnezeu în noi care cere din partea noastră străduinţe statornice. Totuşi, aceste străduinţe nu determină câtuşi de puţin harul, nici harul nu influenţează libertatea noastră ca o putere ce i-ar fi străină. Această învăţătură, fidelă spiritului apofatic al tradiţiei răsăritene, înfăţişează taina întâlnirii dintre har şi libertatea noastră în faptele cele bune, ferindu-se de termenii pozitivi şi raţionali. Greşeala fundamentală a lui Pelagius a fost aceea de a fi transpus taina harului pe tărâm raţional, unde realităţile de ordin duhovnicesc, harul şi libertatea, au devenit două concepte juxtapuse care trebuiau să se pună de acord unul cu celălalt ca două obiecte străine unul de altul. Fericitul Augustin, în disputa împotriva pelagianismului, a urmat pilda potrivnicului său, aşezându-se pe acelaşi teren raţional, unde chestiunea nu putea fi dezlegată. Un reprezentant al tradiţiei răsăritene, Sfântul Ioan Casian, care a participat la această dispută, atât împotriva pelagienilor, cât şi împotriva Fericitului Augustin, nu mai putea, în astfel de împrejurări, să fie înţeles corect. Atitudinea sa „mai presus de furtună“ a fost răstălmăcită pe tărâmul raţional, ca un semipelagianism, şi osândită în Apus. Dimpotrivă, Biserica Răsăritului l-a socotit totdeauna ca pe un mărturisitor al tradiţiei. Ca dascăl al ascezei creştine, Sfântul Casian din Marsilia a fost părintele monahismului apusean înaintea Sfântului Benedict de Nursia, care se bazează în mare parte pe scrierile sale; Sfântul Bernard şi toată şcoala cisterciană îi sunt foarte îndatoraţi. Dar din ce în ce mai mult se va accentua un decalaj între spiritualitatea de inspiraţie răsăriteană al cărui părinte a fost Sfântul Ioan Casian şi învăţătura augustiniană cu privire la raportul dintre har şi liberul arbitru, care se va dezvolta şi se va generaliza în Apus pe măsură ce acesta va pierde legătura vie cu tradiţia răsăriteană. Aceasta a susţinut întotdeauna simultaneitatea în sinergia dintre harul dumnezeiesc şi libertatea umană. Astfel, Sfântul Macarie Egipteanul spunea: „Voinţa omenească este, ca să spunem aşa, o condiţie esenţială; dacă această voinţă nu este de faţă, Dumnezeu nu face nimic de unul singur“. În veacul al XIX-lea, episcopul Teofan, un mare scriitor ascetic rus, arăta că „Sfântul Duh, lucrând în noi, împlineşte împreună cu noi mântuirea noastră“, dar el spunea în acelaşi timp că „omul împlineşte lucrarea mântuirii sale de faţă fiind harul“. Harul care, după cuvântul Sfântului Macarie, creşte în persoana umană precum aluatul care face să crească frământătura, „devine ceva propriu firii şi de nedespărţit de ea, ca şi cum ar fi fost deofiinţă cu omul“. Este ceea ce Sfântul Serafim din Sarov numea „dobândirea harului“, latura subiectivă a unirii cu Dumnezeu.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here