Adevărul raţional: între trăire şi conştiinţă

0
446
adevărulÎn problema cunoaşterii adevărului inima este întotdeauna determinantă. Inima curată şi smerită luminează mintea neajutorată. Când inima se pătrunde de profunda încredere a adevărului, mintea tace şi ascultă. Cuvintele care vin din inimă descriu ordinea şi curăţenia interioară, unitatea inconfundabilă a omului cu adevărul trăit.

Raţiunea care nu reflectă trăirea inimii are proprietatea să-şi dovedească adevărul compus de ea. Alcătuind şi ordonând fraze întru adevăr, formează  un sistem intelectual armonios, impresionant, care, însă, nu oferă niciodată certitudinea cunoaşterii. Raţiunea nu conduce spre cunoaşterea adevărului, ci este doar un factor important în detectarea minciunii şi descoperirea greşelii. De aceea nu trebuie nesocotită.

Dacă nu deţine adevărul omul este nevoit să-i suplinească lipsa cu raţionamente.

Îşi creează echivalente inteligibile trăirilor sale. Adevărul raţional nu are, însă, bază temeinică, pentru că se dobândeşte datorită capacităţilor intelectuale ale omului. Acestea au potenţialul şi logica lor limitate. Un adevăr calculat, dedus, elaborat este în fond un produs al raţiunii manevrate de o putere auxiliară – de duhul care o pune în mişcare, care îi dă viaţă. Ea nu poate ajunge la adevăr prin sine însăşi, căci nu este activitate raţională în stare pură. Fiind animată de un duh rău, raţiunea se întunecă şi lucrează la randament normal.

Omul se vede pus în situaţia să-şi compună adevărul său, aşa precum şi-l închipuie, după starea intelectuală şi spirituală.

El il traieste ca pe un răspuns la provocarea din exterior, ca pe o reflecţie vie care îi caracterizează cunoaşterea. Iar dacă este inspirată de un duh bun raţiunea se luminează, se amplifică cât îi este cu putinţă şi cuprinde în sine logica harului şi a credinţei. Harul este acel care descoperă. Accesul la anumite stări duhovniceşti şi trăirea lor oferă şi o cunoaşterea pe măsură. Omul nu poate exclude harul din cunoaştere. Pentru că numai harul, izvorât din contemplaţia duhovnicească, împlineşte cunoaşterea. Folosindu-se de capacităţile sale intelectuale, omul ar putea să înveţe dogmele şi canoanele bisericeşti, dar să fie lipsit de cunoaşterea adevărată. Şi invers, să aibă cunoaştere fără a şti prea multe despre dogme.

Omul raţional, căutând adevărul în afara credinţei, introduce ordinea personală în realitate potrivit înţelegerii şi viziunii sale.

Raţiunea face sondaje, cercetează, dibuie. Incursiunile raţiunii în realitate nu-l apropie de adevăr, căci sunt nu mai mult decât un studiu voluntar, care adaugă suplimente la experienţa de viaţă. Fără credinţă omul cunoaşte doar rezultatele investigaţiilor. Necesită permanent noi fluxuri de informaţie pentru a-şi păstra intacte cunoştinţele. Dimensiunea adevărului său este în proporţie cu voinţa, insistenţa şi cunoştinţele nedezminţite de practică. Cel priceput în faţa realităţii complexe nu este neapărat cunoscător de adevăr, ci este omul instruit, dibaci, experimentat. Exemplu care vine să confirme acest lucru este vestitul naturalist Charles Darwin care a inventat teoria evoluţionistă.

Adevărul raţional are o nuanţă subiectivă (intimă), care se datorează individualităţii persoanei.

Conţine predispoziţia tăinuită a omului de a se apăra şi a rândui înfăptuirea celor dorite. Omul se pune pe sine în adevărul promovat. În consecinţă, fiecare om are adevărul său în care crede. Dar, totodată, îşi dă seama că ar putea să dispună doar de o copie ştearsă şi aproximativă a unui adevăr (puteri) care îl depăşeşte. Oamenii sunt diferiţi prin adevărurile lor personale care diferă.

Dumnezeu se revelează tuturor, dar numai de om depinde trăirea şi conştientizarea adevărului. Către trăirea unor stări mai deosebite omul poate fi condus de cursul firesc al vieţii şi chiar prin voia prin voia lui Dumnezeu. Iar la starea prin care se face conştient – numai prin contribuţie personală. Una este să trăieşti, iar alta – să fii conştient de cele trăite. Datorită acestui fapt, cineva conştientizează mai puţin, cineva mai mult. După străduinţă – și conştiinţă.

Adevărul, până la urmă, se asamblează în conştiinţă.

Dar nu în oarecare, ci într-o conştiinţă lăuntrică, de o sensibilitate specială. În tiparele acestei conştiinţe de sine trăirea adevărului capătă forme care pot fi reproduse şi materializate. Ea devine puntea de promovare a adevărului în realitatea cea dinafară de om. Este capacitatea de a distinge adevărul revelat, a-l formula şi a-l mărturisi (revela) în orice situaţie prin mijloace accesibile şi disponibile.

Orice om are conştiinţă.

Lucrarea duhului este în fiecare. Dar nu fiecare este conştient de sine, pentru că această conştiinţă implică atitudinea faţă de adevărul lui Dumnezeu. Conştiinţa de sine îl face pe om să se întrebe de ce nu are o cunoaştere mai vastă a adevărului. Să înţeleagă care sunt cauzele necunoaşterii sale.

Reactualizarea adevărului revelat, raportată la priorităţile prezentului şi schimbările din lumea materială, este un mod firesc de a fi al omului. Este un indice al existenţei prezente. Dumnezeu i-a revelat adevărul şi omul la rândul său este dator să-l reveleze semenilor. Iar pentru a-l revela trebuie să-l cunoască. Este o misiune demnă de fiinţa creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, credinţa presupune şi lucrarea omului asupra sa întru tot mai cuprinzătoare cunoaşterea lui Dumnezeu. Desăvârşindu-se nu rămâne la ceea ce trăieşte, dar se ridică la ceea ce conştientizează.

Citește și: http://jurnalspiritual.eu/ce-traim-aceea-suntem/

Repere ortodoxe în educație” , Valeriu Ionaș

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here