Pentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.
Watt era unul din oamenii cei mai dibaci din câţi au existat. Oricare ar fi fost subiectul pe care şuvoiul afacerilor sale i-l aducea la cunoştinţă, Watt făcea din el obiectul unui strudiu amănunţit, şi istoria vieţii lui face dovadă – ceea ce de altfel întăreşte şi experienţa tuturor vremilor – că nu oamenii cei mai însemnaţi prin puterea spiritului lor şi prin întinderea însuşirilor lor fireşti ajung la cele mai mari rezultate, ci acei care aduc în întrebuinţarea însuşirilor lor sârguinţa cea mai încăpăţânată, şi mai ales acea îndemânare metodică, care nu se capătă decât prin muncă, stăruinţă şi experienţă.
Erau, de sigur pe vremea lui Watt, mulţi oameni cari ştiau mai multe ca el; dar niciunul care să lucreze cu atâta încordare spre a folosi cunoştinţele la întrebuinţări practice. El se deosebea mai ales prin ardoarea nedesminţită pe care o punea în urmărirea şi constatarea faptei şi nimeni nu îngriji ca el această obişnuinţă de inteligentă atenţie, de care, toţi oamenii cu simț recunosc, că cele mai înalte calităţi ale spiritului depind în cea mai largă măsură.
Edgworth merge chiar până a susţine că cel mai mare parte din marile deosebiri de inteligență care există între oameni provin mai ales din grija pe care cineva o are de a cultiva din tinereţe această obişnuinţă a atenţiei, decât din marea neegalitate firească între însuşirile unui individ și ale altuia.
Watt, copil, amesteca ştiinţa în jocurile sal. Sferturile de cerc, care se găseau în prăvălia tatălui său, tâmplarul, îl îmboldiră să studieze optica şi astronomia; proasta lui sănătate îl duse să intereseze de tainele fiziologiei; şi plimbările sale singuratice pe câmpii, făcură să nască în el, dorinţa de a învăţa botanica, istoria şi arheologia. Fabricant de instrumente de matematici, primi într-o zi comanda de a construi o orgă; şi cu toate că nu avea ureche muzicală, se puse să studieze armonia şi reuşi să construiască instrumentul.
De asemenea, când i se încredinţează să repare maşina cu aburi a lui Newcomen, aparţinând Universităţii din Glascow, – se puse fără întârziere să înveţe tot ce se ştia pe atunci asupra căldurii, evaporaţiunii şi condensaţiei, – şi făcând, cu o încordată muncă, atât acest studiu, cât şi pe acel al mecanicei şi construcţiei, ajunse în cele din urmă să desăvârşească această admirabilă invenţiune… maşina cu vapori condensaţi.
Dar nu e totul să inventezi. „A inventa – cum spune foarte bine Sir Marc Brunel – e un lucru – şi a face să meargă invenţia e cu totul altceva.” Când Watt deci, după îndelungată muncă și stăruitoare studii și-a complectat mașina, se găsi în față cu un obstacol, care mai oprise și pe alți inventatori, – care ades făcuse, pentru moment, cu neputință aplicarea descoperirilor lor, – și care câteodată îi silise să-și amâne înfăptuirea sau s-o părăsească definitiv.
Acest obstacol consista în aceea că maşina proiectata depăşea atât de mult mijloacele mecanice ale vremii, încât abia-abia dacă putea fi construită. De câte ori, pe vremea când lucra în Glascow la invenţia sa, Watt nu a fost turburat şi, ca să zic aşa, desnădăjduit de neîndemânarea şi nepriceperea lucrătorilor săi!… „îmi ceri – scria el doctorului Roebuck – care este cel mai de seamă obstacol la construirea maşinilor? : – e mâna de lucru, mereu mâna de lucru.”
Primul său cilindru fu construit de un maestru, cu plăci de fier bătut, lipite împreună; dar maestrul servindu-se de argint-viu ca să facă cilindrul impermeabil la aer, se desprinseră de pe asperităţile cilindrului bucăţile de argint viu, care căzând înăuntru, distruseră lipitura.
Totuşi, cât de neîndemânatec ar fi fost maestrul, Watt nu se putea lipsi de el; şi de aceea îl vedem că ia un ton atât de plângător când scrie doctorului Roebuck: „Vechiul meu maestru a murit!…” Se simte că, în sufletul lui Watt aceasta era o pierdere nereparabilă.
Cilindrul întrebuinţat mai târziu fu unul topit şi sfredelit la Carrón, dar atât de neegal, că abia se putea servi de el. Zădarnic înfăşură pistonul cu hârtie, peteci, sacâz, carton, pâslă veche, – nu ajunse nicicând să-l facă impermeabil la aburi. Chiar după ce Watt se statornici la Birmingham, şi avu sprijinul celor mai buni lucrători ai lui Bulton, – Smeaton, când văzu cum merge maşina, își arătă părerea că, cu toată superioritatea invenţiunii, ea nu avea să aibă o întrebuinţare generală, din pricina greutăţii, simţită mereu, de a ajusta diferitele părţi cu o preciziune îndestulătoare.
Multă vreme îl vedem pe Watt plângându-se în scrisori, tovarăşului său şi spunându-i că dacă maşinile nu merg, e din pricina mâinii de lucru, care e „înfricoşător de rea”. Se întâmpla în unele cazuri, că cilindrele, odată topite, să fie mai largi cu o optime de deget (pouce) la un capăt decât la celălalt. Cum puteau să funcţioneze cu preciziune, asemenea maşini?
Era, totuşi, peste putinţă să se obţină ceva mai mult. Nu erau pe atunci lucrători-mecanici de primul ordin; educaţia lor se făcea, dar nu era făcută. Era nevoe deci, ca lucrul să se facă cu mâna, – şi sculele întrebuinţate erau, spre culmea mizeriei, de-o altă calitate cu totul inferioară. Câteva maşini de găurit, destul de proaste, câteva minghinele, erau cele mai de seamă piese dintr-un atelier.
Vreme de zece ani, Watt îşi urmări înjghebările şi încercările sale, neavând, la dreptul vorbind, decât puţine temeiuri de nădejde, puţini prieteni ca să-l încurajeze, neîncetat cu nevoile piept la piept, şi câştigându-şi viaţa prin muncă încordată. Chiar când ajunse să aibă o maşină care să meargă mai regulat, era mai departe ca niciodată de limanul dorit, căci nu putu să găsească un capitalist care să se întovărăşească cu el şi să-i pună la îndemână capitalurile trebuitoare pentru a duce la bun sfârşit această mare întreprindere.
Continuă deci, – ca să-şi câştige pâinea, – să facă sferturi de cerc, să vândă şi să dreagă viori, flaute şi tot felul de instrumente muzicale, să măsoare binale, să inspecteze drumuri, să conducă construcţii de canaluri, – în scurt, să facă tot ceea ce i se prezenta şi-i dădea o perspectivă de câştig cinstit.
Totuşi, după o vreme, Watt găsi un tovarăş într-un alt distins conducător de industrie. Mathew Boulton din Birmingham, om energic, îndemânatic, prevăzător, care întreprinse cu străşnicia pe care o punea în orice treabă, să introducă în practica obștească întrebuinţarea maşinii cu vapori condensaţi. Izbânda celor doi tovarăşi aparţine azi istoriei.
De atunci, o mulţime de lucrători eminenţi s-au perindat, şi au adăugat, rând pe rând, atâtea perfecţionări maşinii cu vapori, încât au făcut-o în stare să fie întrebuinţată la tot felul de industrii, mai ales să dea mişcare altor maşini, să mişte vasele să macine grâul, să tipărească cărţi, să bată monedă, să ciocănească şi să mlădieze fierul, – într-un cuvânt, să facă toate lucrările mecanice, care cer o putere considerabilă.
Folositoare între toate aceste modificări, fu aceea închipuită de un alt lucrător, minierul Trevithick din Cornouailles şi care, perfecţionată mai târziu de mecanicul George Stephenson, a devenit această admirabilă maşină – locomotiva de drum de fier – mulţumită căreia se înfăptuiesc astăzi schimbări sociale de-o covârşitoare însemnătate şi care, prin înrâurirea lor asupra progresului civilizaţiei, depăşesc cu mult ceea ce se putea nădăjdui de la maşina cu aburi condensaţi a lui Watt.
„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a
