Amânarea, lupul în piele de oaie

0
235

AmânareaAmânarea este una dintre cele mai ascunse patimi ale omului contemporan. Având un program foarte încărcat, omul de astăzi tinde să amâne lucrurile care nu i se par a fi de o urgenţă majoră.

Din păcate însă, printre lucrurile amânate se numără adesea cele de mare necesitate sufletească. Amânând hrana sufletească, omul moare puţin câte puţin, încă şi cu o moarte veşnică.

Amânarea ne face să trăim în viitor şi să uităm de prezent, iar prin trecerea cu vedere a prezentului, singurul pe care îl putem trăi cu adevărat, ne stricăm viitorul şi ne pierdem viaţa vesnică. “Astăzi e numele timpului Lui Dumnezeu, iar al demonului este mâine, să amâni totul pe mâine” (Părintele Constantin Galeriu).

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne ferim de amânare, arătând pericolul ascuns al acesteia. “Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Evrei 37, 8). “Nu întârzia a te întoarce la Dumnezeu şi nu amâna din zi în zi. Că fără de veste va izbucni mânia Domnului şi în vremea răzbunării vei fi dat afară” (Sirah 5, 8-9).

Amânarea, lupul în piele de oaie

Când diavolul nu poate să-l facă pe om să urască cele sfinte, rugăciunea şi faptele bune, el caută să-l piardă pe om altfel, şi anume prin amânarea celor bune pe mai târziu. Diavolul încuviinţează deci săvârşirea faptelor celor bune, însă nu în prezent, ci într-un viitor foarte apropiat, aruncând gânduri de genul: “Lasă, nu te ruga acum, că eşti obosit, şi oricum nu îţi poţi aduna mintea. Dar mâine te vei odihni după masă, iar seara te vei ruga până târziu, în noapte. Şi vei face cât şi pentru azi.”

Amânarea ne face să credem că suntem liberi, noi însă nefiind liberi, ci slujind unor gânduri străine şi viclene.

Amânarea te împiedică să trăieşti în prezent; te face să trăieşti în viitor. Voi face, voi drege, însă în faptă nimic nu se vede, nici acum, nici mai încolo. Trăirea prezentului este singurul lucru de care ne vom bucura. Dacă nu lucrăm astăzi la mântuirea noastră, poate nu vom mai lucra niciodată, iar totul este în zadar. În acest sens, o cântare bisericească spune: “Astăzi este începutul mântuirii noastre.”, iar poporul îndeamnă: “Ce poţi face azi, nu lăsa pe mâine!”

Amânarea vizează, de obicei, cam tot ce presupune nevoinţe şi osteneli, însă niciodată ceea ce implică desfătarea şi plăcerile cele lumeşti. Atunci când amânăm pocăinţă sau o faptă bună s-ar putea să nu mai avem prilejul să le săvârşim vreodată. Câte lucruri bune am fi putut săvârşi, dacă nu le-am fi tot amânat, de pe o zi, pe alta. Atâta amânare, atâta timp pierdut, iar toate acestea numai spre veşnica noastră tânguire târzie.

Obişnuinţa cu păcatele este cel mai periculos lucru din viaţa noastră, căci păcatele devin a doua noastră fire. Astfel, cu anevoie se mai dezbară omul de păcat, după ce acesta s-a învechit în el. Pe zi ce trece, lupta cu patimile devine din ce în ce mai grea. Pentru aceasta, dacă astăzi ne este greu să biruim o patimă, să fim siguri că mâine ne va fi şi mai greu, iar peste câţiva ani, ne va fi aproape imposibil.

De cele mai multe ori, păcatul nu cunoaşte amânare.

Poate numai atunci când, mânuite cu înţelepciune, atât amânarea cât şi delăsarea por fi folosite ca arme tocmai în lupta cu păcatul. Singura utilizare bună a amânării este deci aceea de a fi aplicată unui păcat. Spre exemplu, dacă vreau să fac un păcat, să spun: “Nu acum, lasă, că mai încolo e vreme mai multă şi mai bună pentru a face acest lucru.” Iar mai apoi, se rânduieşte să se schimbă planurile, să pleci undeva, să te caute cineva, să te iei cu una, cu alta şi gata, moare şi gândul păcatului.

Timpul diavolului este întotdeauna “mâine”, însă nimeni dintre noi nu ştie dacă va mai apuca ziua de mâine. Bogatul căruia i-a rodit ţarina se bucura gândind la mulţii ani în care urma să se desfăteze din bogăţiile sale, însă în acea noapte sufletul său cel rău a fost luat din trup, pe toate lăsându-le altora. Deci, pentru că ziua morţii nu ne este cunoscută, trebuie să avem candela faptelor bune aprinsă tot timpul, iar cu precădere “astăzi”. Probabil că şi cele cinci fecioare nebune din pildă au amânat aprinderea candelelor lor, rămânând astfel în afară cămării celei de Nuntă.

Timpul trece!

Acest lucru ar trebui să constituie un semnal de alarmă înfricoşător pentru noi toţi, iar mai ales pentru aceia dintre noi care ne lăsăm pradă amânării pocăinţei şi faptelor celor bune. Ziua trece, iar noi ne bucurăm, fără a ne gândi că a mai trecut o zi din viaţă; săptămâna trece, iar noi ne bucurăm, fără a ne gândi că a mai trecut o săptămână din viaţă; anul trece, iar noi ne bucurăm, fără a ne gândi că a mai trecut un an din viaţa această scurtă.

A hrăni nădejdea că vom trăi ani îndelungaţi şi în putere; încă şi că vom lucra toate cele bune, dar mai târziu, este o nădejde neîntemeiată, căci vedem cum oameni de peste tot mor în floarea vârstei, ori chiar din copilărie, fie de boală, fie în accidente. Pentru aceasta, a spune “mai bine mai târziu, decât niciodată” nu este un lucru pe care să ne putem baza în cele ce priveşte viaţa duhovnicească. Mai înţelept este a spune “mai bine mai devreme, decât prea târziu”.

Duhul amânării trebuie spovedit, ca un duh viclean ce este!

Sursa: Creștin Ortodox

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here