„Fiindcă știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos.” (Filipeni 1, 19)
Când Apostolul Pavel scria cuvintele acestea, el se găsea într-o situație foarte grea: era în închisoare și, poate, în pragul unei morți martirice. Mulți frați îl trădaseră, „socotind să-i sporească necazul în lanțurile lui” (Filipeni 1, 17), iar grija pentru bisericile pe care le sădise îl apăsa totdeauna. Lucrurile acestea îi apăreau lui Pavel într-o lumină limpede.
El vedea în toate un rost bun. „Știu”, spune Apostolul Pavel, „că aceasta îmi va fi mie spre mântuire”.
Tot ce s-a întâmplat cu el la Roma apărea în ochii prietenilor săi din Filipi ca o mare nenorocire, însă Pavel vedea lucrurile altfel: el vedea în toate „mântuire”, vedea reușita binevestirii, biruința asupra răului, și aștepta cele mai bune urmări de la toate necazurile ce-l loviseră.
Numai când Dumnezeu trimite de Sus harul Său este cu putință un asemenea deznodământ fericit al încercărilor noastre. La acest deznodământ se ajunge prin rugăciune și „cu ajutorul Duhului”. În sine, niciun fel de împrejurări nu ne pot aduce vreun bine: doar îndurare cu rugăciune și cu smerenie ele ne pot duce la scopul nostru. Lucrarea rugăciunii e uimitoare: cât de des preface răul în bine! Sub înrâurirea ei, din întuneric apare lumina; tristețea se preface în bucurie; în mijlocul furtunii se înseninează; orice durere se potolește. Răspunsul la rugăciune e, mai întâi de toate, „ajutorul Duhului”. Doar cu ajutorul Lui cel dumnezeiesc ne va sluji „spre mântuire” tot ce ni se întâmplă.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă
Jurnal Spiritual
