Arta populară românească contemporană reprezintă un domeniu complex, în care se îmbină armonios moștenirea artistică populară cu o activitate încă vie, în multe regiuni ale țării, a unor centre meșteșugărești de veche tradiție. Ca element de cultură materială și spirituală, arta populară reflectă specificul național și are un profund caracter social, cu un rol bine definit în realizarea echilibrului dintre util și frumos, dintre cerințele utilitar-materiale și cele estetice.
Valorificarea elementelor tradiționale asigură artei populare românești, în ansamblu, virtuțile unei creații autentice valoroase, în care se oglindesc simțul pentru frumos, manifestat în egală măsură de proporțiile armonioase ale mobilierului, de linia clară și eleganța sobră a pieselor de îmbrăcăminte, de valoarea broderiilor, de rafinamentul cromatic al țesăturilor și de frumusețea formelor și ornamentelor ceramicii și delicatele dantelării ale crestăturilor în lemn, toate purtând pecetea vie a specificului zonal local.
Constituindu-se de-a lungul secolelor prin neîntrerupta contribuție a numeroșilor creatori anonimi, arta populară a primit un caracter de permanentă continuitate și de o varietate surprinzătoare, întemeiată pe un fond unitar.
Interesul tot mai accentuat al lumii contemporane pentru lucrurile executate de mână și mai ales dezvoltarea turismului intern și internațional constituie motivații întemeiate pentru dezvoltarea în continuare a artei populare menite să asigure păstrarea specificului tradițional și a caracterului de autenticitate.
Ceramica și olăritul
Ceramica este unul din cele mai vechi meșteșuguri, datând încă din epoca neoliticului, adică cu mai bine de 6.000 de ani î.Hr. Putem admira în muzeele țării superbele vase din ceramică din acea epocă, care, apoi, pe teritoriul României a dat naștere unei civilizații deosebite.
Articolele de ceramică se disting prin eleganța formelor și prin ornamentație. Ceramica tradițională este modelată la roata olarului. Arderea ei se face de obicei în sobe orizontale prin două tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Drept urmare se obține ceramică în două culori: roșie, respectiv neagră.
Ceramica populară însumează o serie de elemente tradiționale marcate de condițiile de viață, dar și de evoluția gustului estetic.
În Moldova, se pot întâlni o mare diversitate de forme în care se pot recunoaște tipuri aparținând vechii ceramici greco-romane. Foarte apreciate sunt vasele de ceramică neagră realizate în centrele de la Marginea din Suceava (ceramică neagră lustruită cu piatra) și Deleni (Iași). În zona Maramureșului, Lăpușul Românesc este o zonă bine cunoscută pentru ceramica sa, care poate fi considerată o sinteză a evoluției formelor de ceramică românească. Pot fi admirate aici, obiecte de ceramică neagră, cât și de ceramică pictată cu pensula.
Un alt centru de olărit pentru zona Maramureșului, este cel de la Săcel, unde se face ceramică roșie nelustruită. Tot în Transilvania, centre cunoscute pentru arta ceramicii sunt la Vama (Satu Mare), Leheceni și Corund (ceramică smălțuită, bogat ornamentată). În Muntenia, astfel de centre sunt la Musătești (la 13 km de Curtea de Argeș), Vâlsănești, Stroești, Poienița, Obaga (în Oltenia).
Cel mai reprezentativ centru de ceramică din România este la Horezu în județul Vâlcea, un centru cu expoziții etnografice permanente și târguri tradiționale precum târgul “Cocoșul de Hurez”, organizat în fiecare an (3-5 iunie), târg care găzduiește meșteri din centre de ceramică populară din întreaga țară.
Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenție mai multe tehnici, diferențiate pe centre, și un instrumentar simplu, dar cu mari posibilități de expresie plastică. La Horezu există, însă, o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalțuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, ulcioare, aduc în atenție simboluri solare cu origini străvechi, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu șase sau opt colțuri, cercul și zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt geometrice, vegetale și zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative meșterii olari contemporani din centrul Horezu realizează compoziții extrem de variate și de mare frumusețe artistică. Soluțiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiție, alternanță și simetrie. În ceea ce privește gama cromatică, centrul Horezu este definit de cărămiziu, verde și albastru pe fond alb-gălbui.
În prezent, centrul Horezu este unul dintre cele mai vechi centre ceramice vâlcene, reunind peste 15 familii de olari care lucrează diverse categorii de piese în manieră tradițională, profilându-și întreaga activitate în jurul acestui străvechi meșteșug. Vasele lucrate de ei sunt un reper valoric pentru județul Vâlcea și zona Oltenia, dar și pentru întreaga Românie.
Cultura Cucuteni, unică în Europa, era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia, și se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat și variat pictată. Pe ceramica Cucuteni predomina decorul în spirală, cu numeroase variante și combinații.
În ceramica nouă — creație atât a meșterilor olari, cât și a artiștilor plastici — ceramiști — sunt continuate tradițiile centrului respectiv în ceea ce privește stilul și factura ceramicii, care sunt preluate și adaptate produselor destinate cerințelor actuale.
Împletituri din fibre vegetale
Împletitul fibrelor vegetale, prezent în majoritatea zonelor țării, a atins adesea un înalt nivel artistic. În zonele unde materia primă există din abundență — papură, nuiele de alun sau de răchită, paie de grâu, de secară și de ovăz, foi sau pănuși de porumb — împletitul fibrelor vegetale devine meșteșug specializat.
Din neolitic și până către mijlocul veacului al XX-lea s-au confecționat numeroase și diverse obiecte utilizându-se acest meșteșug. Obiectele confecționate din nuiele sau în combinație cu alte materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură cu ocupațiile curente ale locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură ș.a.): grape, coșuri de tot felul (mai mari, pentru cărat pește și pentru culesul și transportul strugurilor, mai mici, pentru zmeură sau afine, mai înalte, purtate pe spate pentru greutăți, mai lunguiețe, de genul papornițelor, sau chiar rotunde, de dus mâncare la câmp), lese și garduri pentru prins pește sau pentru stâne, curse de animale, coșuri pentru căruțe etc. De asemenea, împletiturile din nuiele se regăsesc și în interiorul caselor românești ca mobilier: lese care serveau ca platformă de pat, leagăne de copii, pentru agățat de grindă sau de purtat pe spate, lingurare ș.a.
Așadar, alături de fibra densă și regulată a lemnului de stejar sau de brad și de cea contorsionată a lemnului rar de păr sălbatic, meșterii din satele românești au folosit resursele vegetale și sub forma cânepei, a crenguțelor, a paielor, a pănușilor de porumb, a trestiei și a papurii, făurind o gamă de obiecte ușoare și delicate, rezistente și neașteptate ca textură. Arta împletiturilor, una dintre cele mai vechi privind lucrurile la scara istorică a îndeletnicirilor omenești, precedând atât arta țesutului, cât și pe cea a ceramicii, după cum par a dovedi unele deducții ale arheologilor, este strălucit reprezentată în toate provinciile istorice românești. Ea a fost de altfel și prima tehnică pentru construirea locuințelor, fiind până azi prezentă în multe zone etnografice sub forma pereților împletiți din nuiele groase.
Produsele împletite din fibre vegetale păstrează fie autenticitatea pieselor de artă populară, fie valoarea execuției manuale a acestor obiecte utile și decorative în același timp, atât de apreciate în ambientul modern. Constatăm că în ultimele decenii acest meșteșug se dezvoltă și se extinde, lărgindu-și permanent gama produselor de la cele mai variate obiecte utilitare la produse decorative, piese de mobilier și pentru decorație de interior. Ca atare, considerăm că împletiturile tradiționale, chiar cu intruziunile de care am pomenit, sunt un izvor nesecat de inspirație pentru creatorii populari contemporani, asigurând, ca și alte domenii ale artei populare, o bază fecundă viitoarelor direcții din arta decorativă modernă.
Țesutul artistic
Referitor la spațiul românesc majoritatea istoricilor si etnografilor sunt de părere că meșteșugul țesutului în război este cunoscut încă din epoca neolitică, el nefiind separat în cadrul aceleiași gospodării de celelalte activități: torsul, olăritul sau construcția locuințelor. Săpăturile arheologice au scos la iveală numeroase fusaiole, greutăți de lut pentru întinderea firelor și numeroase alte obiecte care ne ajută astăzi să ne imaginăm cum ar fi arătat un război de țesut în urmă cu peste 4.000 de ani. Se pare că acest meșteșug își are originea în tehnica străveche a împletitului rogojinilor din materialele vegetale, însă se consideră că trecerea de la un meșteșug la altul s-a realizat într-o perioadă îndelungată de timp. Săpăturile arheologice de la Garvăn demonstrează că încă din prima jumătate a secolului al XI-lea, meșteșugul țesutului ajunsese la un oarecare grad de perfecțiune, deoarece acum este atestat pentru prima dată războiul de țesut orizontal, așa cum este și cel folosit în Muscel. În secolele următoare, meșteșugul se dezvoltă atât de mult, încât documentele indică o specializare în acest domeniu în nordul Munteniei și o organizare a meșterilor în bresle separate în Transilvania; țesătorii de lână (lanifices fraternitas) și țesătorii de pânză (textores fraternitas). În nordul Munteniei, deci și în Muscel, în secolul al XVII-lea meșteșugul era atât de răspândit la sate, încât secretarul domnului Constantin Brâncoveanu, Antonnio Maria del Chiaro, observa faptul că ”aici este o adevărată fabrică de țesut în fiecare casă…”. Până în preajma Primului Război Mondial și puțin după, țesutul în război era principala ocupație și obligație a femeilor din mediul rural pe timp de iarnă. Se pare că femeile aveau obligația să țeasă ”trei pachete de bumbac pe iarnă, afară de ia și fota de Paști și de macaturi și prosoape”, încă de la vârsta de 15-16 ani.
Țesăturile ocupau rolul decorativ principal în interiorul locuinței țărănești, până în prima jumătate a secolului XX fiind create în permanență noi modele sau îmbogățite cele vechi prin împrumuturi culturale. În nordul Muscelului datorită climei mai reci de deal-munte, cu ierni aspre și primăveri și toamne reci, dar și datorită principalei ocupații, păstoritul, țesutul în război a cunoscut un avânt considerabil, remarcându-se atât prin sintezele realizate între diferitele motive din zonele etnografice vecine (Oltenia, Bran, Sibiu), cât și prin impunerea unor motive decorative specifice (coarnele de berbec, garoafa, rombul crenelat), a unor asocieri decorative inedite, sau a unor articole textile unice (plocadele mițoase de Stănești sau zăvastra de Bughea).
Prelucrarea artistică a lemnului
Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind folosit pentru construcțiile gospodărești sau la confecționarea uneltelor, obiectelor și ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. În activitatea de prelucrare a lemnului, meșterul popular a pus atât îndemânare, cât și simț artistic, astfel încât specialiștii vorbesc atât despre “civilizația românească a lemnului”, cât și despre “arta românească a lemnului”.
În comunitățile rurale, fiecare sătean avea cunoștințele și deprinderile necesare prelucrării, măcar sumare a lemnului, construind și întreținând singur unele obiecte din gospodărie. Meșterii populari, folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul, scoaba, cuțitul, dalta, compasul, potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au dat naștere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice și unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior și cele utilizate în construcții. Desigur, confecționarea lor presupunea o specializare temeinică, transmisă din generație în generație.
Decorul, de un mare interes artistic, al construcțiilor țărănești se caracterizează prin factura sa stilizată și viguros reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea și dăltuirea în lemn a unor obiecte cum ar fi consolele ferestrelor, ramele ușilor și ferestrelor, porțile mari, intrările în grajduri, toate ornamentate cu motive scoase puternic în relief.
În prezent, meseriașii continuă tradițiile vechi ale prelucrării lemnului, deși sfera de utilizare a fost diminuată substanțial odată cu restrângerea suprafețelor forestiere. Cei mai buni meșteșugari sunt specializați în decorarea interioarelor locuințelor, clădirilor publice și bisericilor.
În arhitectura tradițională există încă tendința de a executa porți deosebite, uși și ferestre, stâlpi sculptați și balcoane din lemn, pe care se sprijină acoperișurile. Streașinile sunt decorate cu panglică de lemn de jur împrejur.
Sursa: Agerpres
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
