Omul este o trestie gânditoare, dar în acelaşi timp este şi o fiinţă creativă. Fără excepţie, deoarece această activitate nu reprezintă un privilegiu al iniţiaţilor. Creativitatea e o resursă disponibilă în fiecare dintre noi, uneori e dublată de talent şi stimulată de o educaţie corespunzătoare, dar – în general vorbind – ea nu aşteaptă decât să fie trezită, pusă în valoare. Ei, bine, această valorizare, echivalentă cu dinamizarea emoţiilor şi a dorinţelor noastre, se constituie întotdeauna şi într-o foarte eficace metodă de reechilibrare a energiilor spirituale şi fizice. Altfel spus, o terapie blândă de factură specială, încărcată de nobleţe.
Prima regulă: respectul faţă de sine
La noi se spune că, dacă nu te respecţi pe tine însuţi, nu vei fi respectat nici de ceilalţi semeni. Un adevăr incontestabil, cunoscut pretutindeni în lume. Totuşi, arta ca terapie se spune că ar fi apărut în aria culturală anglo-saxonă, bazându-se pe principiul că trebuie dezvoltat un limbaj artistic în măsură să ofere acces la sentimentele ascunse, pentru a le putea exprima şi a putea astfel să fie tolerate în viaţa de zi cu zi. Să pictezi, pentru a deveni conştient de forţele tale; să cânţi, pentru a-ţi scoate conflictele din sfera dramaticului… De fapt, toate artele – sub latura lor privitoare la creativitate – contribuie la regăsirea echilibrului.
Art-terapia este foarte utilă pentru copii, pentru adolescenţi şi pentru toţi cei ce au probleme în a-şi exprima prin cuvinte frustrările, suferinţele.
De pildă, toxicomanii, deţinuţii, persoanele marginalizate, dar şi handicapaţii sau suferinzii de boli grave pot (re)descoperi respectul faţă de sine, prin crearea unei lucrări de artă. Art-terapia se practică în instituţii (spitale, centre de primire pentru minori, aziluri de bătrâni etc.), de către asistenţi sociali. De asemenea, şi unii terapeuţi propun acest mod de lucru pentru ameliorarea diverselor probleme de sănătate.
Pictura – redescoperirea sinelui
Pacienţii care adoptă acest mod de tratament nu o fac pentru a învăţa să picteze, ci pentru a se cunoaşte mai bine. Mai întâi, emoţiile sunt stimulate să se manifeste şi chiar să se amplifice, apoi li se dă un chip, prin linii şi culori. Este o etapă eliberatoare pentru pacient. Faptul de a nu fi pus mâna pe o pensulă niciodată nu reprezintă un obstacol. Dimpotrivă, o asemenea „virginitate” elimina tentaţia de a controla desenul, pentru a realiza un tablou reuşit, frumos. E suficient ca pacientul să fie el însuşi şi să se exprime pe sine.
Fiecare descoperă că are de dezvoltat o creativitate unică şi învaţă să descifreze ce anume reflectă tabloul, din personalitatea lui.
Graţie unui instrument non-verbal, se lasa să iasă la suprafaţă bucuria sau furia, fără să afecteze pe cineva. Apoi, cuvintele vin să permită împingerea analizei mai departe. În cadrul tratamentului propriu-zis, fiecare pacient arata creaţia sa celorlalţi din grup şi îşi face cunoscute descoperirile. De pildă, dacă e deprimat, poate că a pictat un peisaj încărcat de umbre. Totuşi, o pată de culoare vie îi arătă subiectului că nu totul în jur e chiar atât de negru, astfel că el îşi poate „corecta” imaginea pe care o avea despre propria persoană.
Muzica – eliberarea corpului
O artă veche de când lumea, interpretată şi apreciată de când lumea. Probabil, tot de la începuturi datează şi efectul său terapeutic, bazat pe faptul că ne bulversează: ascultând muzică, uneori plângem, alteori ne simţim protejaţi s.a.m.d. Însă, în acelaşi timp, anumite genuri muzicale ne pot accentua o stare depresivă ori porniri violente. E nevoie deci de un cadru în care să putem analiza şi „simboliza” emoţiile noastre. Şi există mai multe mijloace pentru a ajunge aici. Terapeutul poate să propună o anume partitură şi să stabilească împreună cu pacientul de ce ar produce plăcere muzica respectivă.
Dar poate şi să se folosească de o muzică relaxantă, pentru a lucra aspră imaginarului pe care ea îl dinamizează, aşa cum fac psihanaliştii cu visele.
De fapt, există două moduri de acţiune: pacientul poate să utilizeze fie propria voce, fie instrumentele, pentru a ajunge la un ritm în relaţie cu terapeutul. Integrat cu totul în momentul prezent, el se simte bine, în perfectă rezonanţă cu sine însuşi. Efectul este deopotrivă psihic şi fizic. Faptul că muzica elimina stresul este cunoscut.
De altfel, se ştie că vibraţiile sonore pot mări secreţia de endorfine – aceşti neuromediatori care inhiba durerea şi transmit o senzaţie de bine, de relaxare. În calitate de actant, pacientul se eliberează de pudori, de blocaje. El redescoperă adevăratul schimb de simţiri, reînnoite în propriul corp, o dată cu dorinţa puternică de a exista. Anumite persoane recurg la muzicoterapie atunci când sunt nevoite să facă faţă unei boli grave, altele pentru a depăşi o perioadă de depresie sau pentru a ieşi din singurătate.
Lectura – mod de afirmare
Este vorba despre lectura cu voce tare, o terapie derivată din teatru, care la rândul său este el însuşi un tip de art-terapie. La baza sta o serie de texte selectate de terapeut, în aşa fel încât ele să-i „vorbească” pacientului, să însemne ceva important pentru el. Aceasta, deoarece textele respective acţionează asupra registrului afectiv (amintiri legate de copilărie, gelozie etc.) şi astfel îi provoacă anumite stări emoţionale celui care le citeşte cu voce tare. Cuvintele îi descoperă o anume latură a propriei sale persoane şi îl ajută să se elibereze de emoţiile „îngropate” în subconştient.
Terapeutul ascultă, eventual intervine pentru a-i uşura pacientului lectura şi/sau interpretarea, apoi îi propune alte texte.
E un proces care favorizează exprimarea, comunicarea şi afirmarea personalităţii. O metodă utilă în cazul persoanelor timide sau stăpânite în mod tiranic de emoţii, deoarece astfel subiectul nu are impresia că vorbeşte despre sine. Puţin câte puţin, terapia prin lectura cu voce tare îi permite pacientului să capete siguranţă în propria persoană şi să-şi îmbunătăţească relaţiile sociale.
Sursa: revistamagazin.ro
Jurnal Spiritual
Puteti accesa: https://jurnalspiritual.eu/creativitatea-cu-suflet/
