”Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut”

0
105

prayÎntâi, ce trebuie spus e că se vorbeşte prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea şi în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveşte dorinţa de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezență continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relaţie cu Dumnezeu, asta este esenţa rugăciunii. Pentru că şi o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Şi o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poţi face. Dar dacă se face o rugăciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii din inimă şi se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l țină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceţi să spun că orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face aşa: “Uf!”, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Aşa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minţi ascuţite. “Nu tot cel ce zice “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inimă spre El, continuu.

Deci, o viaţă continuă de prezență duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, eşti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poţi lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeţi, nu trebuie renunţat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunoştinţă, pentru a se înţelege, pentru că lucrul ăsta e mai puţin discutat, e prezența inimii continuă. Şi te rogi. Pentru că se rugau sfinţii şi stăteau în genunchi până se făcea dimineaţa şi apărea soarele. Şi la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părintele Arsenie Papacioc

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here