Binecuvântarea părinților

0
607

1 (1)O problemă care a frământat dintotdeauna sufletele, atât ale părinților, cât și ale copiilor, a constituit-o implicarea celor dintâi în alegerea partenerilor de viață, a tovarășilor de căsătorie și familie ai copiilor lor. O privire adâncă asupra societății contemporane ne demonstrează că, astăzi, „nu numai că nimeni nu mai consimte să lase părinții să facă alegerea viitorului soț, dar orice <<calcul>> în această problemă este considerat rușinos, blamabil.

Rațiunile tradiționale pentru căsătorie (sexualitate cu scop procreativ, educarea copiilor într-un mediu socioeconomic organizat și acumularea de bunuri materiale transmisibile copiilor) nu mai exercită forța de odinioară.

O retrospectivă asupra moralității în diferite etape ale vieții umane ne-ar putea conduce la constatări paradoxale. Una dintre acestea privește chiar implicarea părinților în alegerea acestora. Se știe că, în trecut, cel mai adesea cei care alergau și decideau pentru copii erau părinții. De multe ori, căsătoria însemna pentru tineri acceptarea partenerului pe care părinții îl aleseseră și care se implica în constituirea familiei cu o anumită „participație” materială, numită „dotă” sau „zestre”. De multe ori, părinții negociau asupra mariajului copiilor lor, fără a-i consulta prea mult pe aceștia. Nu de puține ori înțelegerea dintre părinți se desfășura în absența tinerilor, astfel încât adesea cei doi soți se cunoșteau în fața Sfântului Altar. Interesant este faptul că, în ciuda acestei alegeri, de care uneori ei erau străini, odată întemeiată familia, era una fericită, cu mulți copii, de mare sprijin pentru părinții lor. Deși erau căsătoriți de către părinții lor, tinerii erau împliniți și aceasta pentru că aveau anumite repere morale tradiționale înalte, o anumită conduită familială, reglementată de unele „conveniențe” comportamentale, care aveau capacitatea să aducă bucurie celor doi soți și întregii familii. Atunci satisfacția fizică era una secundară, prevalând afinitățile spirituale.

Astăzi, de cele mai multe ori, tinerii aleg după bunul lor plac și după propria plăcere. Ceea ce altădată era considerat a fi „binecuvântarea” părintească, adică acceptul acestora pare astăzi desuet și este ignorat. Tinerii se aleg unul pe altul de cele mai multe ori după criteriul „potrivirii” sau compatibilității fizice și doar arareori după criterii de valoare morală. Acum ei se căsătoresc „de capul lor”, sunt singurii care își decid soarta, iar de multe ori recomandările părinților, fie ele oricât de sincere și dovedind iubire părintească și preocupare față de fericirea copiilor, sunt interpretate ca rea voință. Scenariul este, uneori, înspăimântător:  reproșuri din partea copiilor, cum că părinții nu îi iubesc, odată ce nu le acceptă partenerul, cum că aleg și se căsătoresc ei, nu părinții lor, uși trântite, cuvinte grele și amenințări din partea copiilor că „au rupt-o pentru totdeauna cu ei”,  că din clipa conflictului nu îi mai recunosc de părinți și nu îi mai vor căuta niciodată. Și cu toate acestea, deși fac toate aceste lucruri după cum le dictează sufletul și inima, alegând în mod propriu, sunt tot mai numeroase cazurile în care cei doi tineri, care și-au promis dragoste eternă, ajung, după un timp mai scurt sau mai lung, să se simtă neîmpliniți și nefericiți și să aleagă calea separării sau a divorțului. Or, alegerea această liberă și strict personală ar fi trebuit să fie garanția absolută a fericirii lor.

În perioada veche, în familia tradițională, părinții aveau un rol fundamental în întreaga viață a copiilor, nu doar la nașterea și creșterea lor, și, implicit, erau o instanță esențială de raportare, în alegerile pe care aceștia le făceau și aceasta în virtutea dragostei lor pentru pruncii cu care Dumnezeu le-a binecuvântat familia și căminul. Este un lucru îndeobște cunoscut faptul că adevărații părinți, odată cu nașterea copiilor lor, nu mai trăiesc pentru ei înșiși și prin ei înșiși, ci prin și pentru copiii lor; că nu există o bucurie mai mare pentru o inimă iubitoare de mamă sau pentru un suflet bun de tată decât bucuria, împlinirea sau reușita copiilor, după cum în mod contrar, nu există o durere și o suferință mi mare pentru părinți decât nereușita, neîmplinirea sau nefericirea copiilor lor. Bucuriile copiilor au , parcă, o altă rezonanță în sufletele părinților, dobândesc o intensitate și mai mare, pentru că la bucuria copilului se adaugă cea a părinților, după cum și necazurile, suferințele, încercările sau bolile copiilor cad cu și mai multă greutate în sufletele părinților, la suferința copilului adăugându-se și cea a părinților.

 Într-o plină epocă sclavagistă, în care mai erau încă vânduți oameni, stăpânii lor având drept absolut de viață și de moarte asupra celor „cumpărați”, Sfântul Ioan Gură de Aur, ca de altfel mulți alți Sfinți Părinți, propune ca un criteriu de înalt discernământ duhovnicesc în alegerea partenerului de viață, împreuna sfătuire sau colaborarea tinerilor între ei, a acestora cu părinții și a părinților lor, întreolaltă. Sfântul Ioan îndeamnă la profundă reflecție: „Gândește-te câtă grijă aveau cei vechi! Când își însurau copii nu umblau după bani, după multă bogăție, după robi, după atâtea hectare de pământ; nu căutau frumusețea din afară, frumusețea chipului fetelor, ci frumusețea sufletului și purtări frumoase”.  Părinții, arată scriitorul creștin, „căutau noblețe sufletească înainte de bani. Nicăieri nu era vorba de acte dotale, de învoieli și de toate acele lucruri de batjocură care se fac azi. Nicăieri nu era vorba de condițiile acelea care se înscriu în acte de căsătorie, anume ce se va întâmpla dacă soțul moare fără să lase copii, dacă se întâmplă cutare și cutare lucru. Nu, la cei vechi nu era vorba de așa ceva, ci actul dotal cel mai mare și cel mai sigur era purtarea fetei”. Și tot el arată cât de frumos este ca toate persoanele imlicate într-o căsătorie: părinți și copii, să caute la ființa iubită, să aprecieze și să încerce să dezvolte calitățile spirituale înalte: „Voi, taților, urmați purtarea de grijă ce a arătat-o patriarhul spre a lua femeie fără ifose pentru fiul său, necăutând el averile ei, nici strălucirea neamului, nici frumusețea trupului și nimic altceva de acest fel, ci numai noblețea sufletului. Iar voi, mamelor, așa să vă creșteți fiicele! Voi, viitorilor miri, luați-vă cu multă cumințenie, fără dansuri și râsete și cuvinte rușinoase și trâmbițe și fluiere și manifestări diavolești și toate celelalte de acest fel, ci rugându-l pururea pe Dumnezeu să fie mijlocitor al tuturor celor ce trebuie făcute în acest caz. Căci dacă astfel vom rândui cele ale noastre, nu vor fi niciodată divorțuri, nici pricini de adulter, nici motive de gelozie, nici lupte, nici certuri și ne vom bucura de multă pace și multă înțelegere. Dacă este acest lucru, și celelalte virtuți vor urma întru totul”.

„Familia contemporană, între ideal și criză” de Pr.prof. dr. Ioan C. Teșu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here