Biserica e mediul în care se săvârşeşte unirea persoanelor omeneşti cu Dumnezeu

0
120

2009-septembrie-octombrie-076-1024x768Părintele Congar, în cartea sa intitulată Chrétiens désunis, spune că „gândirea ecleziologică răsăriteană, încă de la început, priveşte în taina Bisericii ceea ce aceasta învăluie din realităţile dumnezeieşti, mai degrabă decât aspectul său pământesc şi implicaţiile omeneşti, realitatea lăuntrică a unităţii în credinţă şi în dragoste, mai degrabă decât cerinţele concrete ale comuniunii ecleziale. S-a notat – spune el – dezvoltarea relativ slabă a ecleziologiei Părinţilor greci; adevărul este că ei au rămas într-o mai mare măsură la hristologie şi mai mult încă la pnevmatologie, văzând Biserica în Hristos şi în Sfântul Duh, mai degrabă decât în fiinţa sa bisericească ca atare“. Într-un anume sens, Părintele Congar are dreptate: teologia răsăriteană nu gândeşte niciodată Biserica în afara lui Hristos şi a Sfântului Duh. Totuşi, aceasta nu ţine deloc de o slabă dezvoltare a ecleziologiei; înseamnă mai degrabă că ecleziologia răsăriteană, „fiinţa bisericească ca atare“, este extrem de complexă: ea nu este din această lume, cu toate că, luată din mijlocul acestei lumi, există în lume şi pentru lume. Biserica nu poate fi redusă deci, pur şi simplu, la „aspectul său pămîntesc“ şi la „implicaţiile omeneşti“, fără să-şi părăsească adevărata fire, care o deosebeşte de orice altă societate omenească.

Părintele Congar caută zadarnic în tradiţia dogmatică a Răsăritului o sociologie a Bisericii şi lasă deoparte, fără să observe, bogăţia covârşitoare a tradiţiei canonice a Bisericii Ortodoxe: culegerile de canoane atât de felurite, opera minunată a tâlcuitorilor bizantini ca Aristen, Balsamon, Zonara, literatura canonică modernă. Canoanele care reglementează viaţa Bisericii în „aspectul său pământesc“ sunt de nedespărţit de dogmele creştine. La drept vorbind, ele nu sunt nişte statute juridice, ci aplicări ale dogmelor Bisericii, ale tradiţiei sale revelate, în toate domeniile vieţii practice ale societăţii creştine. În lumina canoanelor, această societate apare ca o „colectivitate totalitară“, în care „dreptul indivizilor“ nu există; dar, în acelaşi timp, fiecare persoană în acest trup este scopul său şi nu poate fi privită ca un mijloc. Este singura societate în care acordul intereselor indivizilor cu cele ale colectivităţii nu reprezintă o problemă de nedezlegat, căci năzuinţele ultime ale fiecăruia se acordă cu scopul cel mai înalt al tuturor şi acesta din urmă nu poate fi realizat în dauna interesului cuiva. În realitate, aici nu este vorba de indivizi şi de colectivitate, ci de persoane umane care nu-şi pot atinge desăvârşirea decât în unitatea de natură. Întruparea este temelia acestei unităţi de natură; Cincizecimea este afirmarea mulţimii persoanelor în Biserică.

Pe tărâmul ecleziologiei ne găsim iarăşi în faţa deosebirii dintre fire şi persoane, deosebire tainică pe care am intuit-o pentru prima dată examinând dogma Treimii în tradiţia răsăriteană. Aceasta nu este de mirare pentru că, după cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, „creştinismul este imitarea firii dumnezeieşti“. Biserica este un chip al Sfintei Treimi. Părinţii nu contenesc să o repete, canoanele o afirmă, de pildă, vestitul canon 34 al Aşezămintelor apostolice, care statorniceşte administraţia sinodală a provinciilor mitropolitane, „pentru ca Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să fie slăviţi în chiar ordinea vieţii bisericeşti“. Tocmai pentru aceasta cea mai minunată însuşire a Bisericii – aceea a catolicităţii (sobornicităţii) – în lumina dogmei Sfintei Treimi se descoperă în adevăratul ei înţeles (cu adevărat creştinesc), care nu poate fi tradus prin termenul abstract de „universalitate“. Căci sensul foarte concret al cuvântului „catolicitate“ cuprinde nu numai unitatea, ci şi multiplicitatea; el semnalează un acord între amândouă sau, mai degrabă, o anumită identitate a unităţii cu multiplicitatea care face ca Biserica să fie sobornicească în întregul ei, ca şi în fiecare dintre părţile ei. Deplinătatea întregului nu este o sumă de părţi, fiecare având aceeaşi deplinătate ca şi întregul. Minunea sobornicităţii descoperă în însăşi viaţa Bisericii ordinea de viaţă proprie a Sfintei Treimi. Dogma Treimii, „sobornicească“ prin excelenţă, este modelul, „canonul“ tuturor canoanelor Bisericii, temeiul întregii iconomii bisericeşti. Vom lăsa deoparte chestiunile de ordin canonic, cu tot interesul pe care l-ar putea avea un studiu asupra legăturii strânse dintre dogmă treimică şi structura administrativă a Bisericii Ortodoxe. Aceasta ne-ar îndepărta de subiectul nostru, care se referă la elementele de teologie care privesc problema unirii cu Dumnezeu. Numai din acest punct de vedere ne propunem să examinăm ecleziologia răsăriteană: Biserica în calitate de mediu în care se săvârşeşte unirea persoanelor omeneşti cu Dumnezeu.

 

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here