Biserica şi cultura (II)

0
142

biserica– Cum definiţi cultura?

– Este o discuţie care s-a reaprins în ultimul timp, între noţiunile de civilizaţie şi cultură, iar în limba germană – Germania având contribuţii foarte importante la filozofia culturii, deci la interpretarea sensului şi rolului culturii şi civilizaţiei -, sensul celor două noţiuni este altul decât în Anglia, în Franţa şi în Statele Unite. Lucrul acesta s-a învederat acum în legătură cu o lucrare importantă a unui american, Samuel Huntington, care se numeşte Ciocnirea civilizaţiilor. In fond, el aşa o intitulase, însă în Germania cartea apare sub titlul Ciocnirea culturilor. Germanii consideră că civilizaţia este complexul acelor realizări ale omului care privesc viaţa lui materială, structura tehnică a unei epoci, ansamblul de posibilităţi tehnice şi practice pentru uşurarea, îmbunătăţirea vieţii ma¬teriale şi biologice. Iar cultura ar fi partea de creaţie obiectivată a spiritului, a trăirii interioare, a ideilor. Deci cultura ar fi realizarea spirituală, religioasă şi artistică, într-un complex care defineşte o anumită cultură, pe când cealaltă ar fi materială. Aceasta ar fi o primă definiţie.

Nu avem timp să facem o discuţie savantă a tu-turor definiţiilor posibile. Am vrut să introduc discuţia noastră în aceste probleme cu acest exemplu al lui Huntington, care pe de-o parte arată că ceea ce francezii şi englezii numesc civilizaţie înseamnă acolo şi parte tehnologică, şi parte spirituală, ceea ce ar însemna că civilizaţia este un complex cultu-ral-tehnologic ce defineşte o anumită societate, mai mică sau mai mare. Civilizaţia egipteană înseamnă şi sistemul de irigare, dar şi concepţia preoţilor egipteni, înseamnă şi piramida, dar înseamnă şi motivul pentru care au făcut piramida, credinţa că în felul acesta supravieţuirea de după moarte este, într-un fel, asigurată şi ritual ancorată.

– Huntington spune un lucru pe care aş vrea să-l reţinem, şi anume că, după părerea lui – şi e un grăunte de adevăr -, se dovedeşte în epoca noastră ceva care oarecum se uitase, că nucleul unei culturi este religia, că ceea ce îl defineşte în modul cel mai caracteristic pe om este credinţa lui, şi aceasta este religia, şi că deci el vorbeşte de ciocnirea culturilor, continuându-l pe Toynbee sub o formă nouă şi aspecte noi. Teza aceasta principală a lui Huntington este că, dacă în viitor se vor produce războaie, foarte probabil că ele nu se vor mai declanşa din motive ideologice sau economice, ci pe baza confruntării acestor cul¬turi, în primul rând între nucleele de credinţă, deci între concentratul religios al culturii fiecăruia dintre partenerii sau adversarii respectivi. De exemplu, nu mai sunt probabile războaie ideologice, pentru că ideologiile s-au compromis definitiv. Nu sunt probabile războaie economice, pentru că economia este dezvoltată într-o reţea planetară, care face ca această dinamică a producţiei şi a distribuţiei să se rezolve, în etape mai lungi sau mai scurte, prin echilibre şi dezechilibre economice, războiul nemaifiind nici o soluţie; transferul de capital se face cu o asemenea uşurinţă şi cu asemenea rapiditate, încât pot să existe tensiuni de natură socială sau economică, dar nu de natură de a duce la conflagraţii cum au fost cele două războaie mondiale pe care le-am cunoscut. Chiar se vorbeşte că războaiele au fost cândva ale prinţilor, ale domnitorilor, pe urmă au fost războaiele naţiunilor sau ale popoarelor, pe urmă au fost ale ideologiilor. Şi spune Huntington că acum vor fi ale religiilor, în măsura în care religia este nucleul vital al unei culturi. Să zicem: în momentul în ctare ar exista sentimentul unei încercări a islamului de a anihila cultura europeană de rădăcină creştină, se pot produce tensiuni care pot duce chiar la o explozie războinică. Sau confucianismul chinez, ca centru al acestei civilizaţii care este în ascensiune şi care demografic este cea mai puternică din lume: 1.200.000.000 de oameni, în momentul când ea ar încerca să se extindă şi să-şi impună nucleul ei de credinţă, rezistenţa altor culturi este aşa de mare, încât se poate ajunge la un război care nu mai e posibil pe bază ideologică sau economică.

– Pentru că răspunsul pe care mi l-aţi dat a dus discuţia la temelia culturii sau la importanţa temeliei ei religioase, aş vrea să vă întreb: în vremurile în care experienţa mistică în cultura europeană este atât de vulnerabilă, care ar fi posibilitatea culturii ca ea să nu cadă în acea biruinţă, poate fără conflict prea mare, a unei culturi străine de cultura europeană? O socotiţi departe faţă de cult, faţă de trăirea, de mistica vieţii religioase creştine?

– Deosebirea aceasta între cult şi cultură – desigur că ea corespunde unei realităţi concrete. Pe de altă parte nu ar trebui să uităm că la originile culturii este totdeauna o trăire religioasă sau magică, începând cu desenele din peşteri şi terminând cu marea cultură medievală.

Dialoguri duhovniceşti, Nicolae Stroescu-Stânişoară

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here