Biserica şi cultura (IV)

0
119

biserica si cultura 4– În ceea ce aţi spus, mă nelinişteşte faptul că încă nu trăiesc şi nu ştiu dacă mă va în­vrednici Dumnezeu să trăiesc sentimentul religios al învăţăturii pe care mai uşor l-am putut percepe. Pe lângă această nelinişte mai este una. Aşa cum în imperiul bizantin, la un moment dat, problema religioasă era condusă de împăraţi şi interesele lor politice şi economice, şi astăzi uneori problemele religioase – şi, într-un fel, e firesc – sunt luate în discuţie de oameni care reprezintă formal Biserica. Spre exemplu, delegaţi nu ştiu de cine, oameni care în numele Bisericii Ortodoxe participă la anumite întruniri unde se discută problemele religioase sau dogmatice. Sunt creştini ortodocşi botezaţi care nu-şi cunosc credinţa lor ortodoxă. Să nu spun că sunt departe de a-şi cunoaşte trăirea Bisericii lor ortodoxe. Sigur, în mod firesc parti­cipă aceştia. Nu voi merge eu, călugăr care trebuie să stau într-o mănăstire, să-mi văd de rânduiala mea, dar mă nelinişteşte faptul că acel om care reprezintă religia ortodoxă vine încântat în urma unei astfel de discuţii sau consternat de învăţătura neoprotestantă pe care o aude, prezentată de un pastor, sau din nefericire chiar, cum aţi spus dum­neavoastră, de învăţătura unei religii orientale, mai puţin primejdioasă decât o religie creştină occiden­tală. Care socotiţi dumneavoastră că ar fi soluţia pentru reprezentanţii noştri, reprezentanţii culturii noastre creştine şi, ca s-o spun până la capăt, ai culturii noastre ortodoxe române? Căci laicii care ne reprezintă sunt oameni de cultură.

– Într-adevăr, este un element îngrijorător faptul că foarte mulţi intelectuali români de bună calitate nu au cultură religioasă. Explicaţiile sunt multiple. Una este şi aceea că zeci de ani de zile nu a existat o presă religioasă de educaţie sau de confruntare a ideilor religioase. A existat o presă spirituală de specialitate, însă nu s-a putut face o circulaţie a ideilor religioase, o confruntare cu filozofiile nereligioase sau antireligioase, o confruntare cu materialismul în formele lui foarte variate. Pe de altă parte, nu a existat educa­ţie religioasă. Biserica nu a fost în situaţia să facă o catehizare. Şi atunci, din păcate, la aceasta se adaugă în mare măsură şi o tradiţie a secolului al XlX-lea, poate chiar a generaţiei de la 1848, care, cu aspiraţii generoase de emancipare naţională, venea dintr-o lume occidentală care intrase într-o fază de laicizare, într-o criză spirituală care nu s-a terminat încă.

– De mai multe ori mi s-a întâmplat să remarc lipsa de atenţie a intelectualilor români la modelul hristologic. Există tendinţe spirituale în literatura română. Există un spirit al misterului cosmologic, există o aspiraţie şi o evlavie, dar prea rar apare atenţia la Hristos, mai rar decât în literatura franceză modernă. în afară, bineînţeles, de curentul gândirist care a încercat o regăsire a izvoarelor religioase, dar aceasta este numai o perioadă şi o anumită direcţie. Deci într-adevăr este o problemă că o mare parte din intelectualitatea românească este în relaţie foarte diluată nu numai cu Biserica, ci şi cu cultura religioasă, cu spiritualitatea religioasă.

– Este foarte mult de făcut aici. De altfel, unii paşi s-au făcut. Cred că este nevoie de un mai repetat contact între trăitorii religioşi ai Ortodoxiei şi oameni care nu dintr-o vină, ci datorită istoriei noastre din ultimii 40-50 de ani, datorită unei anumite mentali­tăţi care s-a stabilit, nu au contact cu trăirea religioasă. Trebuie undeva găsită o punte, spartă aici o barieră ca să ajungă la cunoştinţa, în mai mare măsură, a ceea ce este autentic în experienţa religioasă, la faptul că se găsesc răspunsuri la marile probleme existen­ţiale pe calea aceasta a Ortodoxiei, a trăirii ortodoxe, că este vorba de viaţă, nu de o învăţătură abstractă. Deci mai multe contacte cu lumea din afară, fără a pierde autenticitatea trăirii şi fără a te dizolva în lumea din afară. Nu e prea uşor lucrul acesta. Asta ar fi una dintre căi. Pe de-o parte ca însăşi Biserica să-şi întărească atenţia la divin, la ceea ce este prezenţă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos, şi pe de altă parte să încerce să transmită cât mai autentic rezultatele acestei experienţe şi ale acestei acţiuni care este în primul rând interioară, însă având în vedere iubirea creştină, ea tinde să se reverse, să fie împărtăşită. E nevoie de o întărire a dialogului între oamenii expe­rienţei şi ai trăirii religioase din Ortodoxie şi oamenii care stau mai departe de această experienţă, dar care sunt accesibili datorită structurii umane care este axată pe religios şi pe divin.

Dialoguri duhovniceşti, Nicolae Stroescu-Stânişoară

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here