Biserica şi societatea

0
168

Într-o astfel de formă, Biserica, fără a rosti vreun cuvânt despre politică, dovedeşte o atitudine politică creativă, oferind atat o alternativă, cât şi un model de inspiraţie pentru societate ca întreg.

O astfel de atitudine a fost destul de radicală pentru ca romanii şi grecii din primele secole să înţeleagă că, în ciuda adevăratelor proteste ale loialităţii civice, creştinii nu-şi puteau păstra loialitatea ultimă faţă de nici o instituţie lumească (Biserica şi societatea). Regimurile totalitare din secolul nostru au înţeles la fel de limpede şi pe bună dreptate că, chiar şi atunci când este subjugată extern, Biserica rămâne cel mai insidios şi persistent duşman. Apostolii trecuţi ai perfecţiunii seculare, ca şi urmaşii lor, mai puţin doritori de perfecţiunea viitoare decât de satisfacţiile prezente, au spera că acolo unde a eşuat persecuţia, indiferenţa tolerată şi dispreţul fin modulat, ar putea câştiga. Ei au cu toţii motiv să suspecteze sau să se teamă de Biserică, chiar şi atunci când ea este apolitică pe faţă.

download (1)
O diferenţă conexă între lumea politicii şi cea a credinţei creştine izvorăşte din diferite lor concepte ale puterii.

Ele au în comun o trăsătură: abilitatea de a acţiona liber şi eficient în atingerea scopurilor. Apoi urmează divergenţa radicală: conceptul creştin al puterii la limită cu cel al autorităţii, fară vreo intrinsecă conotaţie dominatoare; acela al lumii contând pe succes pentru a dobândi dominaţia, de unde decurg consecinţele dorite, chiar dacă nu şi autoritatea. La extremă, aceasta se rezumă în dictonul latin: odent dum timeant – „nu contează că ne urăsc, atâta timp cât se tem!”

Conceptul creştin se bazează pe exemplul lui Hristos însuşi.

În timpul ispitirii din pustie, El a respins intenţionat orice poziţie de conducere, în termeni lumeşti. Şi totuşi, El vorbea cu ceea ce mulţi dintre cei care L-au cunoscut considerau a fi o neegalată autoritate. Manifestările puterii Sale, în special vindecările, arată o ieşire din Sine care reclamă o recunoaştere a autorităţii chiar şi din partea spiritelor demonice, dar încă şi mai mult din partea forţelor naturale şi a lumii naturale.
Prin urmare, chiar şi atunci când conceptele umane ale puterii au afectat Biserica atât de mult, încât o ierarhie a slujirii s-a pervertit într-una a dominării, rareori a urmat o autoritate analogă în cadrul Bisericii ca întreg.

Nu există vreo corelare nici între puterea lumească şi spiritualizare, în istoria Bisericii.

Chiar şi în secolul nostru, istoria Ortodoxiei poate exemplifica asta. Probabil că cel mai dramatic şi mai creativ exemplu de reînnoire teologică a Tradiţiei, din acest Secol, l-a oferit un grup de intelectuali ruşi, exilaţi forţat de Revoluţie, împreună cu cei care le-au continuat munca. Cine şi-ar imaginat că o tradiţie spirituală aparent dependentă de puterea raţională, dar apoi umilită şi înlăturată în propria patrie, putea nu ar să fie transplantată, ci să şi prospere în pământuri străine, extrem de părăginite?

Mai recent, într-o vreme când persecuţia a lăsat patriarhi succesivi ai Constantinopolului fară enoriaşi locali apţi să le gestioneze cel puţin secretariatul, Patriarhia s-a dovedit totuşi capabilă să ajungă la creştinii neortodocşi, într-un fel în care nu au facut-o Bisericile naţionale.

În mod similar, în Diaspora, adesea eparhiile mai mici, şi nu cele puternice numeric ori financiar, au fost cele care au transmis cel mai eficient ceva din deschiderea şi profunzimea Tradiţiei Ortodoxe. În natura vieţii spirituale, aceste fenomene nu se aşteaptă să dureze veşnic, dar ele servesc drept ilustrări ale diferenţei dintre piramida inversată a autorităţii creştine şi aparent mai logica şi eficienta piramidă standard a statutului lumesc şi a puterii.

Astfel, putem vedea o formidabilă distincţie între Biserică şi lume, chiar şi după modul în care stau lucrurile, fară a mai vorbi de felul în care trebuie să fie acestea.

De aici decurge faptul că Biserica ar trebui să ocupe un loc mult mai important pentru noi, ca şi creştini, decât o consideră majoritatea dintre noi. Conceptul de cler profesionist, cu laicii ca şi „consumatori” ai serviciilor pe care le oferă acesta, după modelul profesiunilor seculare, se află în contradicţie cu Tradiţia Bisericii de popor al lui Dumnezeu, o totalitate a credincioşilor uniţi în comuniune unul cu celălalt şi cu Sfânta Treime. Accentuarea comuniunii dintre credincioşi reprezintă o particularitate a unităţii menţinute prin credinţă, printre atâtea diviziuni, şi o stăruitoare mărturie a veşniciei, într-o lume a cărei preţioasă prospeţime primăvăratică este întotdeauna un preambul al decăderii tomnatice.

Dacă Biserica este atât de decisiv importantă doar fiind aşa cum ar trebui să fie, este uşor de înţeles de ce, în ciuda grija sale fundamentale pentru lume, rolul ei nu poate fi politic, în sensul specific al implicării în politica lumească.

Fără îndoială, într-o societate civilă modernă, instituţiile creştine ar trebui sa aibă acelaşi drept ca şi celelalte, în a-şi exprima viziunile. Problema este dacă şi când va fi exercitat acel drept. Biserica are alt scop-nu acela de a veni în sprijinul unei opinii anume sau în opoziţie faţă de o alta, deşi uneori aceasta ar putea fi necesar uneori, ci de a fi – chiar dacă numai în aşteptare şi prin anticipare punct de referinţă, arătând posibilitatea combinării libertăţii cu unitatea.

Prin contrast, creştinii laici ar putea fi obligaţi, individual sau în grup, să ia parte la activitatea politică. Este greu să menţii o poziţie de un anumit statut în societate şi să negi obligaţia de a-ţi conjuga eforturile cu alţii, pentru a aduce acea societate mai aproape de valorile creştine, sau pentru a o opri de la a se îndepărta şi mai mult de ele, sau, mai frecvent, dată fiind complexitatea fluxului şi refluxului problemelor lumeşti, pentru ambele simultan.

Sunt situaţii în care aceasta nu se aplică. într-o societate militant anti-creştină, faptul de a sprijini formarea Bisericii poate fi privită ca o mărturie politică în sine. în societăţile nedemocratice, cei fară putere sau statut ar putea să nu aibă nici chemarea sau nici şansa de a se implica în afara comunităţii lor locale. Prin contrast, într-o societate democratică care nu este militant anti-creştină, şansa oferită tuturor creează o obligaţie asupra fiecărui creştin laic, de a juca un rol în viaţa politică.

În spatele acestui fapt se află adevărul fundamental că Biserica este punctul de comuniune între fiinţele umane şi Dumnezeu, deoarece îl urmează pe Hristos, prin faptul că este o prezenţă sal-vatoare şi un exemplu în şi pentru lume.

Şi face aceasta atât prin existenţa sa, ca şi comunitate, cât şi prin slujirea membrilor săi în lume. însuşi Hristos a stabilit acest tipar al slujirii pentru cei din afară: oarecum, nici un creştin nu poate refuza să-l urmeze.
Întrebarea-cheie care apare ulterior este: în ce direcţie ar trebui exercitată această mărturie?

Cum să trăim Ortodoxia astăzi, Sfânta Treime, Biserica şi politica într-o lume seculară , Costa Carras

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here