Mintea omenească, fiind una prin fire, devine compusă prin gânduri, după actele înţelegerii şi variatele sale lucrări. Datorită simţurilor, mintea are două căi de ales:
a. Cea dintâi cale a minţii este calea raţională, de curăţire şi supunerea simţurilor unei lucrări ascetice. Prin aceasta, mintea este restaurată, devenind un cer duhovnicesc şi tron al Duhului Sfânt.
b. Calea cea de-a doua este calea neraţională, care este o supunere faţă de tot ceea ce este material, corporal şi trupesc. Acest lucru echivalează, de fapt, cu o cădere a minţii din lucrarea ei firească spirituală, într-o lucrare subfirească, care o transformă, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, într-o fabrică de gânduri rele.
Iar alegerea uneia dintre cele două căi este dovada discernământului spiritual. Mintea primilor oameni era curată şi neprihănită, lucrarea ei specifică fiind comuniunea cu Dumnezeu.
Păcatul, însă, a sfâşiat-o, a divizat-o, a multiplicat-o, umplând-o cu imaginile lucrurilor create şi, adeseori, robind-o. Iar această sfâşiere a ei a devenit cauza căderilor ulterioare.
Spiritualitatea ortodoxă învaţă că principala cauză a rătăcirii minţii şi a împrăştierii gândurilor a constituit-o ruperea armoniei dintre Dumnezeu – Mintea Supremă şi om, a cărui minte este după chipul Minţii Celei Una şi de aici, ruperea legăturii, în firea umană, dintre minte şi inimă.
De aceea, paza gândurilor şi a minţii înseamnă un efort continuu de a ne spiritualiza gândurile şi ideile, prin referirea lor la Dumnezeu.
Deci restaurarea fiinţei umane trece prin două etape:
– o etapă a restaurării şi integrării duhovniceşti a facultăţilor sufleteşti;
– o etapă superioară, a restaurării minţii.
-În acest mod, mintea devine curată, neîmprăştiată, nescindată şi unitară, ajungând să se coboare în inimă şi să se unească, în stare de rugăciune, cu ea şi cu Dumnezeu.
În general, nestatornicia minţii vine de la ea însăşi, adică de la fire, pentru că ea se află permanent în mişcare, prin reprezentările sale, cât şi din obişnuinţă şi nepurtare de grijă.
Lucrarea specifică a minţii este un „război nevăzut”, adică lupta de mutare a minţii de la patimă la virtute, la despătimire, şi care este mai cumplit decât războiul cel văzut.
Prin cădere, mintea iese din ea însăşi, din comuniunea harică cu Dumnezeu şi rătăceşte în lumea exterioară. Astfel, ea se scindează, rămânând pe de o parte, în fiinţa ei, simplă, necompusă şi neîmprăştiată, iar pe de altă parte, în lucrare, devine multiplă, contradictorie şi compusă ca şi gândurile care o alcătuiesc. Astfel, fiind despărţită de Dumnezeu şi sfâşiată de Cultele ei activităţi, mintea este purtată ca o roabă în toate părţile. Ea nu se va putea opri decât atunci când I se va supune şi se va uni haric cu Dumnezeu.
Pe lângă starea firească şi cea mai presus de fire în care poate purcede mintea, Sfinţii Părinţi mai vorbesc şi de o stare contrară firii sau de căderea minţii. În această stare subfirească, mintea se foloseşte, însă, greşit şi păcătos de puterile şi mişcările ei, căzând din vrednicia ei, gândirea la Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti fiind înlocuită de robia faţă de cele materiale şi faţă de păcate. O astfel de minte va rodi gânduri pătimaşe şi necurate.
în Patericul egiptean citim: „Un frate l-a întrebat pe un bătrân: Cum poate să alunge mintea gândurile rele? Şi i-a răspuns bătrânul: Nu poate de la sine nicidecum să facă aceasta, căci nu are o astfel de putere. Ci, când năpădesc asupra sufletului, îndată trebuie să alerge cu rugăciune către Cel care l-a făcut pe el şi Acela le topeşte ca ceara”.
Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
