Calea de cunoaştere prin credinţă şi cea ştiinţifică nu se exclud, ci se completează

0
118

caleaÎnţeleptul Solomon spunea: “Deşerţi sunt din fire toţi oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu şi care n-au ştiut, plecând de la bunătăţile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înţeleagă pe meşter” (Înţelepciune 13, 1).

Iar Sfântul Apostol Pavel se foloseşte de argumentul cauzalităţii: “Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Romani 1, 19-20).

Toate aceste raţionamente întăresc credinţa în sufletul celui ce-L caută sincer pe Dumnezeu. Cei ce sunt plini de ei înşişi şi consideră că au înţeles prin propriile lor puteri toate lucrurile, nu pot ajunge la credinţă. Cuviosul Nichita Stithatul spune că “tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine”.

Oamenii smeriţi, care se zbuciumă pentru a înţelege rostul vieţii, îl află pe Dumnezeu pretutindeni, pentru că “Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate”.

Credinţa, primită prin har, trebuie întărită prin voinţa proprie. Este clar, însă, că Dumnezeu face începutul. De aceea L-au rugat ucenicii pe Mântuitorul, zicându-I: “sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5). Iar omul adăugă voinţa proprie de a-L găsi pe Dumnezeu, de a crede: “Începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credinţă a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci El însuşi a zis: Fără de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Se vede limpede că în această frământare de a-ţi întări credinţa este nevoie şi de rugăciune.

Am dat mai înainte câteva citate din Sfânta Scriptură, din care reiese că observând lumea înconjurătoare, folosindu-ne de cunoaşterea naturală, putem ajunge la credinţă. Sfântul Isaac Sirul face în acest scop o dizertaţie întreagă. “Cunoştinţa naturală, care este o deosebire între bine şi rău şi e sădită de Dumnezeu în fire, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune. Şi prin aceasta se dă omului cunoştinţa duhovnicească, care este simţirea tainelor şi naşte credinţa din vedere (contemplaţia) adevărată”.

Aşadar credinţa este o cale de cunoaştere, şi încă cea mai sigură, pentru că se bazează pe revelaţia dumnezeiască. În virtutea credinţei omul primeşte ca adevărate toate cele cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ştiind că ele vin de la Dumnezeu. Şi cu ajutorul acestor descoperiri ştie ce se va întâmpla cu el şi cu lumea întreagă.

O cale de cunoaştere este şi filozofia. Numai că fiecare filozof îşi are sistemul său, adevărul său. Iar cunoscutul filozof Petre Ţuţea spune că “mai multe adevăruri… raportate la Dumnezeu este egal cu nici un adevăr”. Întrebat dacă în tinereţe a fost ateu, n-a negat, ci a răspuns: “Da. Şi când am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr, că El e adevărul unic… Sau cum spune un gânditor francez: “Dieu ou rien” – Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că, în afară de Dumnezeu, nu există nici un adevăr, ci frânturi care se coboară din măreţia şi eternitatea Lui pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape”. Iar concluzia limpede şi convingătoare, în ceea ce ne preocupă, este următoarea: “Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.

O altă cale de cunoaştere ne-o oferă ştiinţele exacte. Ele lămuresc foarte bine lucrurile în preajma noastră, dar nu pot pătrunde infinitatea oceanului de necunoscute care ne înconjoară. Mi-a rămas întipărit în minte un aforism al lui Lucian Blaga, din cartea “Pietre pentru templul meu”. Gânditorul stă pe vârf de munte noaptea şi scrutează zările. În depărtare zăreşte contururi de sate şi oraşe… nu le vede bine, dar le vede. Aprinde un muc de lumânare: dintr-o dată vede clar copacii la doi paşi, dar mai departe nimic. Ştiinţele exacte aprind mucul de lumânare. Credinţa pătrunde în oceanul necunoscut care ne înconjoară.

Calea de cunoaştere prin credinţă şi cea ştiinţifică nu se exclud, ci se completează. S-a încercat, artificial, mai ales în perioada marxismu-lui-ateu, ca cele două să fie prezentate ca incompatibile. Răspunsul la această încercare îl dă un strălucit pedagog: “Marea criză prin care trece întreaga omenire pe urma celor două războaie mondiale nu face decât să confirme pentru orice om cu simţ de răspundere morală neviciat de ambiţii deşarte şi de interese meschine, marele adevăr că tendinţele extremiste şi exclusiviste îndreptate spre desfiinţarea uneia sau alteia din cele două forţe, prin care trăieşte universul, forţa spirituală şi forţa materială, nu au alt efect decât pe acela de a tulbura adevărata pace dintre indivizii care alcătuiesc umanitatea şi de a-i îndepărta de la fericirea la care fiecare generaţie are un drept sfânt. Cu toată această criză acută, care a cuprins, ca niciodată înainte de aceasta, întreaga omenire, eu nu disperez. Dimpotrivă, eu văd apropiindu-se zorii unor vremuri de dezmeticire a capetelor astăzi prea aprinse, când spiritul şi materia vor putea nu numai <coexista paşnic>, ci vor putea colabora în cea mai ideală armonie <dând cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu>”.

Vremurile de dezmeticire am vrea să credem că au venit acum, după căderea comunismului. Din nefericire, însă, dacă materialismul dialectic şi istoric, ca doctrină oficială de stat, a căzut, materialismul practic ia amploare. În societatea post-modernă multă lume nu-şi mai pune serios problema credinţei. Problemele legate de desfătările trupeşti şi de banii cu care şi le pot oferi sunt la ordinea zilei.

Este adevărat că la ultimul recensământ 86% din cetăţenii României s-au declarat ortodocşi şi peste 98% credincioşi. Toate bisericile sunt pline în timpul slujbelor religioase. Tragedia este, însă, că puţini dintre participanţi sunt mărturisitorii unei credinţe puternice şi lucrătoare. Teoretic toată lumea crede. Peste tot asişti la ceremonii religioase oficiate cu cele mai diverse ocazii. Nu lipsesc oficialităţile şi personalităţile marcante. Întrebarea esenţială este, însă, ce înseamnă Hristos pentru fiecare dintre ei?

Dacă intri într-un bar, sau în orice local, şi-l întrebi pe cel de lângă tine: “crezi în Dumnezeu?” Probabil că îţi va răspunde: “Da!” Pe jumătate mort de beat, sau pe punctul de a se lansa într­o aventură amoroasă, îţi va spune totuşi că el crede în Dumnezeu. Dacă, însă, i-ai pune întrebări legate de felul cum se răsfrânge credinţa în viaţa lui ţi-ar răspunde mai greu. Pentru că el este un creştin cu numele şi nu cu preocupările. A fi un credincios adevărat înseamnă a crede tot ceea ce spune Mântuitorul. A fi creştin înseamnă a-L urma pe Hristos, a trăi în Hristos, a păzi poruncile Lui.

Este adevărat că şi credinţa trece printr-un proces de creştere. Crezi în numele bun al cuiva pentru că o persoană vrednică de încredere ţi-a vorbit despre acesta. Pentru a te lămuri mai bine, începi să studiezi despre el, să citeşti ce a scris, să cauţi ce s-a scris referitor la viaţa lui. Apoi, dacă eşti pasionat, ajungi să-l cunoşti direct. Relaţia directă, pe care o aprofundezi, îţi aduce fericirea pe care o căutai.

Aşa se întâmplă şi în viaţa de credinţă. “Ea poate începe numai cu încrederea în mărturia oamenilor care L-au cunoscut, au făcut expe-rienţa prezenţei Lui şi s-au învrednicit de vederea feţei Lui. Aceasta înseamnă încredere în mărturia experienţei, trăirii strămoşilor, a sfinţilor, a profeţilor, a Apostolilor. În continuare, credinţa poate progresa în descoperirea şi cercetarea dragostei pe care o fac evidentă lucrările Sale, intervenţiile Sale revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne îndrumă spre adevăr. Astfel, credinţa se transformă în certitudine nemijlocită şi în dăruire totală de sine dragostei Sale, atunci când ne învrednicim să cunoaştem faţa Lui, frumuseţea necreată a luminii slavei Lui”.

Acest proces de creştere a credinţei, de fapt, are loc concomitent cu despătimirea noastră. “Cunoştinţa naturală”, spunea Sfântul Isaac Sirul, duce la credinţă. Credinţa ne determină să avem frică de Dumnezeu şi să ne pocăim, începând drumul greu al despătimirii. Finalul este “credinţa din vedere” sau contemplaţia. Întâi îl vedem “ca prin oglindă”, iar în final “faţă către faţă” (1 Corinteni 13, 12).

Ajungând la o credinţă serioasă suntem conştienţi că Dumnezeu este de faţă pretutindeni şi mereu. Când muncim, când ne destindem, când mâncăm şi chiar când păcătuim El este prezent. Este de faţă şi ne vede, pentru că “Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate şi ştie orice şoaptă” (Inţ. 1, 7).

Suntem conştienţi că Dumnezeu ne vede şi suntem tot atât de conştienţi că am făcut multe lucruri rele pe care Dumnezeu nu le îngăduie. Şi atunci ne cuprinde frica de Dumnezeu, care ne duce la pocăinţă. Aşadar credinţa este primul pas în viaţa duhovnicească. Ea ne dă imboldul necesar pentru a acţiona, pentru a ne schimba viaţa. “Fără credinţă nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuț

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here