Calea noastră către Dumnezeu este rugăciunea

0
136

caleaDomnul să vă ajute şi să vă chivernisească drumul spre El! Există multe căi şi toate duc în acelaşi loc. Cu cât sunt mai aproape de acest loc, cu atât sunt mai apropiate unele de altele; iar la început cât sunt de diferite şi cu totul potrivnice, ca de la Tver şi Riazan la Moscova! De aceea, este greu de ghicit ce şi cum îi trebuie, fiecăruia. De aceea, există o lege neclintită pentru cei ce merg către Domnul: legea devotamentului faţă de Dumnezeu. Noi auzim cuvântul şi îl citim şi îl judecăm, dar faptele nu se desfăşoară după socoteala noastră. Domnul să vă înţelepţească!

M-a preocupat starea inimii dumneavoastră după împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci Sfintele Taine sunt preînchipuite de mană. Aceasta primea gust după nevoile fiecăruia. Iată că şi împărtăşirea cu Sfintele Taine v-a dat să gustaţi ceea ce aveaţi nevoie. Acum ştie inima dumneavoastră ce înseamnă să fii cu Domnul şi ce înseamnă să fii fără El. Ce bine este când El este aproape, când ne încălzeşte şi ne desfată! Dar ce se întâmplă cu sufletul, când El se retrage!

 Îmi vine în minte comparaţia lui Macarie Egipteanul dintre lucrarea harului dumnezeiesc şi cea a mamei faţă de pruncul ei. Când pruncul aţipeşte de la legănatul necontenit al mamei, el uită cât de dragă îi este mama; atunci când mama îl lasă singur şi se ascunde, copilul începe să ţipe, văzându-se singur. Mama însă este în preajmă şi din nou îl ia în braţe. Ce tare se strânge atunci la sânul ei! Iar până atunci se uita în toate părţile, era împrăştiat, râdea, uitând de mamă. Tot astfel este cu sufletul.

Datoria noastră este să primim totul şi să mulţumim pentru toate. Fie slava Domnului în veac! Greu ne este să cuprindem cu mintea, şi cu atât mai mult să simţim cu inima ce înseamnă să fim singuri. Toată viaţa trebuie să învăţăm acest lucru, asta este marea învăţătură. Sporirea în această direcţie merge mână în mână cu smerenia şi cu umilirea de sine. Fără aceasta nu vom înţelege nici măcar cât de firească este smerenia cea mai profundă a sfinţilor. Iar adevărata frică de Dumnezeu vine pe aceeaşi cale. Frica de Dumnezeu nu trebuie niciodată să părăsească inima. Iubirea izgoneşte o faţă a ei, dar naşte o altă faţă. Şi puterile cereşti stau în faţa lui Dumnezeu cu frică şi cu înfiorare, în ea nu există chin şi teamă, ci o dulce răcoare, dar totuşi este frică, încât uneori ţi se cutremură oasele! Aşa şi trebuie să fie! Să ne rugăm, aşadar: frica Ta sădeşte-o în inima mea.

Rugăciunea este acel lucru cel mai important. Ea este calea noastră către Dumnezeu; toate celelalte sunt doar mijloace ajutătoare ale acesteia. Spun însă că trebuie să facem o cât de mică pregătire înainte de rugăciune. Nu treceţi dintr-o dată la Dumnezeu; trebuie să vă gătiţi duhovniceşte. Cum face lumea când merge la împărat? Măcar puţin înainte de aceasta să ne gândim şi la noi înşine, şi la Dumnezeu. Cine suntem noi şi cine este Acela cu Care vrem să vorbim? Ce ne este nouă de trebuinţă şi cu ce drept îndrăznim să-I cerem acestea? Şi aşa mai departe. Principalul este ca de la început să ne aşezăm cu umilinţă în faţa lui Dumnezeu şi să-I vorbim parcă la ureche, simplu, copilăreşte. Ce bine este să faci metanii, ce bine este să stai în poziţie de drepţi, fără a-ţi slăbi alene şi neglijent mâinile şi picioarele, ci ţinându-le într-o oarecare încordare! Doamne, miluieşte-ne! Să ne dea Domnul să ne nevoim, fiecare cu puterea şi cu sârguinţa pe care o are. Maica Domnului să vă acopere cu acoperământul Ei!

„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf. Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here