Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

0
136

Neamul geţilor, care se înălţase atât de mult sub Burebista, a decăzut apoi cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor – Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal.
Strabon, Geografia

La începutul mileniului al III-lea, teoriile de tip conspiraţionist despre strămoşii noştri daci au început să concureze în imaginarul mioritic cu cele referitoare la „adevărul” despre cele întâmplate în decembrie 1989.

Scenarii flamboaiante, de tip hollywoodian, sunt propuse pentru lămurirea, desigur „incorectă politic”, a ambelor capitole – deosebit de sensibile – din istoria noastră. Comun acestor poveşti despre fapte despărţite de două mii de ani nu este doar imaginarul, speculaţia, senzaţionalismul, ci pretinsa intervenţie ostilă, perfidă, covârşitoare a unor forţe străine asupra vieţii locuitorilor teritoriului numit astăzi România. În ambele situaţii, se insinuează că forţe şi interese oculte, malefice (sugerate, dar nenumite) ar fi fost şi sunt interesate să ascundă „adevăruri tulburătoare” despre poporul român. Şi totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa.

Între secolul I î.Hr. şi secolul al III-lea d.Hr. istoria Europei a fost marcată de apogeul puterii Romei, devenită – din republică – imperiu, dar fără a-şi înceta expansiunea. Civilizaţia romană a cunoscut atunci o maximă înflorire (poeţii Virgiliu, Horaţiu, Ovidiu (cel exilat la Pontus Euxinus), filozofii Plutarh şi Seneca, istoricii Tacitus şi Strabon, arhitectul Apolodor din Damasc), ce a marcat toate teritoriile şi populaţiile cucerite.

Ultimul secol înainte de punctul de cotitură al naşterii lui Iisus Hristos a fost caracterizat la Roma de o succesiune de războaie civile, soldate cu instaurarea unor dictaturi (Sylla/Sulla, apoi Cezar), încheiate prin asasinarea respectivilor dictatori şi instituirea unor triumvirate (Pompeius, Crassus şi Cezar, iar apoi, după Idele lui Marte, Octavian Augustus, Marc Antoniu şi Lepidus).

Aceste noi şi temporare soluţii politice de compromis nu au rezistat prea mult, Roma îndreptându-se spre formula imperială, sub îndelungata conducere a lui Octavian Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr).

Totuşi, evenimentele din acest ultim secol precreştin reţinute de cultura populară a secolului al XX-lea au rămas răscoala sclavilor condusă de Spartacus (73-71 î.Hr.) şi campaniile militare ale lui Cezar, îndeosebi cucerirea Galiei şi victoria asupra lui Vercingetorix (58-52 î.Hr.).
Simultan, alte centre de putere s-au dezvoltat ameninţător la adresa supremaţiei romane: mai întâi, Regatul Pontului, format în Asia Mică şi pe coastele nord-estice ale Mării Negre, sub conducerea lui Mitridate cel Mare (Eupator) (120-63 î.Hr.). Apoi, din Munţii Orăştiei, în Transilvania, până în Boemia şi pe litoralul vestic al Mării Negre, s-a extind puterea geto-dacă a lui Burebista (80-44 î.Hr.). Acesta a izbutit, după cum scria Strabon, prin „exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultarea de porunci”, să închege o structură prestatală (nu sunt mărturii asupra unei administraţii şi structuri de putere statale) puternică.

Astfel, se poate spune că Burebista a pregătit calea pentru Dacia lui Decebal, cel „priceput în ale războiului şi iscusit la faptă” (Dio Cassius), un stat mai mic, dar mai bine coagulat politic şi social.

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Împăratul Traian conducând un atac împotriva dacilor – Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Scenă de pe Columna lui Traian

Datorăm tot istoricilor antici (pe care-i citează toţi istoricii contemporani) principalele informaţii despre civilizaţia geto-dacă din această perioadă, care nu a lăsat urme scrise.

Cu toate acestea, Ioan- Aurel Pop susţine că „trebuie admis că regele, şefii triburilor aliate, preoţii şi anturajul curţii ştiau să scrie – trebuie să fi existat la curte chiar o cancelarie – dar restul poporului nu avea astfel de cunoştinţe şi nici nu simţea atunci nevoia lor”.

De aceea, noi trebuie să ne mulţumim cu informaţiile despre geto-daci pescuite din scrierile altora, deşi nici măcar o scrisoare din acea cancelarie a lui Burebista, ce trebuie să fi existat, neajungând până în zilele noastre. Astfel din lucrările lui Strabon aflăm despre Burebista, în Dio Cassius citim despre războaiele dintre Traian şi Decebal, iar la Iordanes găsim informaţii despre Dacia romană.

Totuşi, nici măcar Strabon nu a lăsat lămuriri privind ascensiunea lui Burebista „în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese”, pentru a deveni „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste Tracia”, precum este caracterizat acesta în inscripţia din Dionysopolis.

Totuşi, acţiunile sale expansioniste „pline de îndrăzneală”, mai întâi în sudul Dunării, până în Macedonia şi Iliria, apoi prin anul 60 î.Hr. spre vest, în Panonia până în Moravia, împotriva celţilor, boilor şi tauriscilor, iar în cele din urmă, prin anul 55 î.Hr., spre est, încheiate prin cucerirea cetăţilor greceşti de la Pontul Euxin (Marea Neagră), justifică presupunerea existenţei unor însemnate resurse militare, provenind din circa douăzeci de triburi dacice (potrivit lui Ioan Bulei), şi a unei anumite stratificări politico-sociale: o cavalerie asigurată de tarabostes (sau pileaţi, adică nobilimea care purta căciuli), o pedestrime alcătuită din oameni liberi – comaţi sau capillati (pletoşi) – şi un sistem de fortificaţii, alcătuite din palisade de lemn, la şes, şi din piatră, la munte.

Potrivit lui Strabon, regii daci îşi asociau un mare preot drept „tălmaci ai voinţei zeilor”, pentru ca deciziile lor să capete în ochii supuşilor o aură divină.

Aşa-zisul stat centralizat dac, glorificat de protocronismul ceauşist, este foarte probabil că se deosebea destul de mult din punct de vedere politico-administrativ de cel roman, şi era total diferit de înţelesul actual al conceptului de stat, fiind mai mult o confederaţie de triburi. În lipsa unor reguli scrise acceptate sau impuse prin intermediul unui aparat administrativ şi de forţă, capabil să acţioneze pe întreg teritoriul, stabilirea autorităţii supreme era probabil determinată de valoarea raporturilor de putere şi de supunere circumstanţială dintre diferitele triburi dacice.

Armata lui Burebista (exagerat evaluată de Strabon la 200 000 de oşteni) şi, mai apoi, a lui Decebal erau formate doar din bărbaţii valizi, a căror vitejie în luptă se explică şi prin credinţa lor în sufletul nemuritor, după moarte, ei urmând a începe o nouă viaţă lângă zeul lor unic, Zalmoxis (Zamolxe).

Nu se cunoaşte să fi rămas din acele vremuri vreo reprezentare a lui Burebista şi nici a marelui zeu Zalmoxis. Tot aşa, lipseşte orice urmă scrisă în limba dacă, iar singurul chip al lui Decebal este cel lăsat de romani pe Columna lui Traian. Foarte buni călăreţi, capabili a trage cu arcul din trap, dacii erau înarmaţi cu sabia încovoiată specifică (sica) şi scutul rotund, dar şi cu lănci şi suliţe, topoare şi măciuci sau prăştii.

Memorabil a rămas însemnul-stindard al dacilor – draco, în formă de balaur, având cap de lup, cu gura deschisă, din metal şi un trup ondulat, ca al şarpelui, care, purtat în goană, prin pătrunderea aerului producea un şuierat cu efect înspăimântător asupra duşmanilor.

Cu toate acestea, din punctul de vedere al nivelului de cunoştinţe militare, armata dacilor (adică luptătorii triburilor ce se reuneau pentru luptă) era inferioară celei romane, din moment ce Decebal îi solicitase lui Domiţian specialişti romani în fortificaţii şi armament.

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Dacii cer pace la sfârșitul primului război din 102. Scenă de pe Columna lui Traian.

Intervenţia lui Burebista în războiul civil de la Roma de partea lui Pompeius, rivalul lui Cezar, a fost la fel de neinspirată ca şi cea a unuia dintre urmaşii săi, Dicomes, care l-a sprijinit pe Marc Antoniu împotriva viitorului împărat Octavian Augustus.

Cert este că înainte de inevitabilul conflict daco-roman ce ar fi survenit între Burebista şi Cezar, ambii conducători au fost asasinaţi în anul 44 î.Hr., victime ale unui complot intern, cel împotriva regelui dac fiind complet neelucidat. Dispariţia bruscă a lui Burebista (pare-se în urma primului act de înaltă trădare şi asasinare a propriului conducător din istoria noastră) şi fărâmiţarea rapidă a „marii sale stăpâniri” au arătat volatilitatea supremaţiei bazate pe forţă, de natură tribală, pe care o instaurase prin autoritatea sa de lider. Se crede că urmaşul lui Burebista ar fi fost marele preot Deceneu, dar supremaţia acestuia ar fi fost doar una spirituală, teritoriile controlate de Burebista fiind împărţite în cinci.

Tot Iordanes este cel care ne informează că după moartea lui Deceneu a venit Comosicus, care a fost şi rege, şi preot, iar după acesta a venit Coryllus, care a stăpânit timp de patruzeci de ani neamurile din Dacia.

Deoarece Imperiul Roman a cucerit treptat în secolele II-I î.Hr. Peninsula Balcanică, Dunărea a devenit frontieră între romani şi populaţiile de la nord de fluviu. Conflictele erau inevitabile. Scriitorul roman Florus (citat de profesorul C.C. Petolescu) scrie: „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, unea malurile. împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie de care era foarte greu să te apropii.

Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo; dincoace au fost aşezate garnizoane”.

Aceste acţiuni explică, probabil, aprecierea lui Tacitus despre daci ca fiind „un neam care niciodată nu era de bună-credinţă”. Tacitus scrie despre incursiunile la sud de Dunăre ale dacilor pe fondul războiului civil izbucnit după moartea lui Nero în 68 d.Hr.: „Ei observară liniştiţi aceste evenimente; dar când aflară că Italia arde în focul războiului şi că toţi se duşmănesc între ei, luară cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare şi se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării”. în iarna anului 85/86 d.Hr. au fost reluate cu violenţă ostilităţile daco-romane, însuşi împăratul Domiţian venind la Dunăre.

Regele dac Duras i-a cedat de bunăvoie tronul lui Decebal Durpaneus.

Acesta controla efectiv doar o mică parte din teritoriul asupra căruia Burebista îşi exercitase, cândva, autoritatea. îi datorăm istoricului roman de origine greacă Dio Cassius remarcabilul laudatio al regelui dac, preluat, cu emfază, de toate manualele româneşti: „Ager în înţelegerea artei războiului şi în executarea ei, priceput în alegerea clipei potrivite pentru năvala asupra duşmanului, ştiind când trebuie să se retragă, meşter în întinderea curselor, viteaz în luptă, putând cu dibăcie să se folosească de izbândă, să scape de urmările unei înfrângeri, însuşiri care l-au făcut un potrivnic de temut pentru romani”.

Acest text reprezintă cam tot ceea ce ştim mai sigur despre regele dac, deoarece chiar şi semnificaţia celebrei inscripţii „Decebal per Scorillo” este controversată printre istorici.

Cu toate acestea, şirul de calităţi războinice ale lui Decebal au fost apoi transferate, conştient sau nu, direct sau mai discret, de cronicari, istorici, scriitori şi poeţi asupra aproape tuturor marilor noştri voievozi în luptele acestora cu turcii.
În urma unei ambuscade reuşite în munţi, probabil în defileul de la Turnul Roşu, prin care a anulat superioritatea numerică a armatei romane, Decebal a obţinut o importantă victorie asupra generalului Cornelius Fuscus, capturând chiar şi stindardul Legiunii a V-a Alaudae.

După această înfrângere, poetul Iuvenal scria în Satiricele sale că vulturii din Dacia sfâşiaseră măruntaiele lui Fuscus.

În anul următor, 88 d.Hr., Decebal a fost înfrânt la Tapae (în Poarta de Fier a Transilvaniei) de cei 50 000 de soldaţi romani comandaţi de mult mai prudentul general Tettius Iulianus. Potrivit lui Dio Cassius, acesta însă a fost indus în eroare de Decebal, generalul roman hotărând retragerea înainte de a se apropia de Sarmisegetuza, în urma iluziei unei oştiri gata de atac, care era alcătuită în realitate din trunchiuri de copaci tăiaţi, pe care erau puse arme şi, probabil, haine dace.

Contextul internaţional defavorabil romanilor (armata romană în frunte cu împăratul fusese înfrântă de marcomani) i-a permis lui Decebal să încheie o pace avantajoasă cu Domiţian, Dacia devenind un „stat clientelar” al Romei: dacii se obligau să garanteze liniştea imperiului la frontiere, în schimbul acordării unor importante subsidii şi „meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace sau război” (un fel de know-how roman corespunzător vremurilor antice).

Dacă despre trecutul lui Decebal (la fel ca şi al lui Burebista) nu se ştiu prea multe, din cauza absenţei unor izvoare scrise dace, despre Traian, informaţiile abundă: primul împărat roman nenăscut în Italia a văzut lumina zilei în Hispania, la Baetica, pe 18 septembrie 53 d.Hr., tatăl său fiind guvernatorul provinciei romane. Traian a urmat apoi o strălucită carieră militară, obţinând în urma victoriilor sale titlurile de Germanicus, Dacicus şi Parthicus. Despre războaiele daco-romane, deşi s-a scris mult în Antichitate, s-a păstrat puţin până în prezent, dispărând mai ales cartea scrisă de însuşi Traian.

Condiţiile păcii dintre Domiţian şi Decebal au fost considerate umilitoare de împăratul Traian (98-117 d.Hr.) – optimus princeps, cum era numit de istoricii antici -, care, „văzând cum odată cu întărirea forţelor militare sporea şi trufia dacilor” (Dio Cassius), a atacat Dacia în fruntea a treisprezece legiuni.

După ce a traversat Dunărea (Istrul) pe un pod de vase, în primăvara lui 101, Traian a obţinut o primă victorie, parţială, tot la Tapae. Luptele au fost foarte violente, înregistrându-se şi detaliul semnificativ al împăratului Traian care-şi sacrifică hainele pentru a confecţiona bandaje pentru multele răni ale soldaţilor romani. În faţa evidentei superiorităţi militare romane, Decebal a încercat o diversiune pe timpul iernii 101-102, atacând, în alianţă cu sarmaţii şi burii, castrele romane din Moesia (Dobrogea), pentru a-l obliga pe Traian să-şi oprească înaintarea spre capitala Sarmisegetuza din Munţii Orăştiei.

Cu preţul unor mari pierderi umane, romanii au reuşit să învingă în Dobrogea forţele dacilor şi aliaţilor acestora, succes celebrat apoi, în 109, printr-un monument triumfal, Tropaeum Traiani, ridicat la Adamclisi.

După aproape două milenii, monumentul Tropaeum Traiani a fost exploatat propagandistic fără ruşine, atât ca simbol pentru susţinerea unei retorici naţionalist-comuniste, de către Nicolae Ceauşescu, în mai 1977, cât şi ca decor electoral cu valenţe naţionaliste, de către Ion Iliescu, în 1992, Adrian Năstase, în 2004, Traian Băsescu, în 2007, şi Mircea Geoană, în 2009.
Înfrânt şi epuizat militar, pentru a salva statul dac, Decebal a trebuit să ceară pace lui Traian în condiţii foarte grele.

Chiar şi Traian şi-a dat seama că forţele militare de care dispunea în acel moment erau insuficiente pentru a-i zdrobi definitiv pe daci, cucerindu-le cetăţile din munţi.

Ambii conducători erau conştienţi că bătălia decisivă abia urma şi s-au pregătit în consecinţă. Traian a ridicat la Drobeta un pod peste Dunăre, proiectat de arhitectul Apolodor din Damasc pentru transferul rapid al trupelor, iar Decebal, contrar prevederilor acordului de pace, şi-a întărit fortificaţiile şi a încercat, în van, să organizeze o coaliţie antiromană.
Atacul roman a început în vara lui 105, legiunile romane sub comanda lui Traian înaintând pe mai multe direcţii şi cucerind una după alta fortificaţiile şi cetăţile dacilor.

Decebal a încercat deschiderea unor tratative de pace pentru a stopa înaintarea romană sau chiar asasinarea lui Traian înainte ca acesta să traverseze Dunărea.

Memorabil a rămas şi episodul Longinus, generalul comandant de legiune romană aflat în puterea dacilor, care a preferat să se sinucidă cu otravă decât să fie folosit de Decebal ca instrument de constrângere a împăratului său.

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Profilul atribuit lui Decebal pe Columna lui Traian. În total, pe Columnă, lui Decebal îi sunt atribuite opt reprezentări.

În această campanie, Decebal a fost nu doar părăsit de foştii aliaţi, dar şi trădat de o parte din nobilii săi, care au trecut de partea romanilor.

După o eroică rezistenţă, ilustrată pe Columna lui Traian, capitala Sarmisegetuza a fost cucerită de romani în 106, iar Decebal, pe punctul de a fi capturat de Tiberius Claudius Maximus, pentru a evita umilinţa sclaviei şi a triumfului duşmanului său la Roma, s-a sinucis şi a intrat astfel în legendă. Dacii au reprezentat un adversar redutabil pentru cea mai puternică maşină de război a timpului, aşa încât, după victoria obţinută atât de greu, învingătorul Traian a primit titlul de Dacicus.

Potrivit lui Dio Cassius, victoria lui Traian asupra lui Decebal s-a datorat faptului că „a purtat războiul cu mai multă chibzuinţă decât cu înfocare”, biruind doar „după îndelungi şi grele strădanii”.

Romanii, potrivit lui Iordanes, au capturat din Dacia (la început, a fost o provincie condusă de împărat printr-un Legatus Augusti pro praetore) o cantitate impresionantă de aur şi argint, inclusiv tezaurul ascuns sub albia râului Sargetia, a cărui taină a fost dezvăluită de trădătorul Bicilis. Această uriaşă pradă de război a permis, printre altele, redresarea finanţelor secătuite ale Imperiului, dar şi 123 de zile de spectacole publice cu gladiatori şi fiare sălbatice.

Tot Apolodor din Damasc a ridicat, în perioada 106- 112, Forul lui Traian de la Roma (unul din cele mai impresionante din toată Antichitatea, astăzi o dezolantă ruină), dominat de Columna de 40 de metri, ce înfăţişa în basorelief cronica războiului daco-roman, probabil aşa cum fusese descris de împărat în cartea sa, De Bello Dacico, din păcate pierdută.

Odată cu Columna lui Traian, ce poate fi privită şi ca o cronică de război sculptată, dar şi ca un precertificat de naştere al poporului român, dacii intrau şi ei în istoria Europei.

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Statuia unui dac aflată în Muzeul Vaticanului. Dacii amplasaţi pe Arcul lui Constantin, aflat în vecinătatea Colosseumului, provin tot din Forul lui Traian, ridicat în 106-113 d.Hr. – Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Cercetătorul Leonard Velcescu a studiat pentru teza sa de doctorat, susţinută la Sorbona, peste 200 de statui de daci care ar fi provenit din Forul lui Traian şi care au fost ulterior răspândite prin toată Europa, remarcându-se numărul mare, atitudinea demnă, înălţimea neobişnuită şi materialul scump din care fuseseră sculptate.

Tot din Forul lui Traian au fost luaţi şi dacii ce pot fi zăriţi astăzi pe Arcul lui Constantin, din vecinătatea Colosse- umului, probabil în memoria vitejiei trupelor auxiliare dace. Velcescu recunoaşte că nu a găsit încă o explicaţie ştiinţifică, construită prin dovezi puternice, pentru enigma statuilor de daci. O analiză pertinentă şi amănunţită a reprezentărilor de pe Columnă, dar şi a altor inscripţii şi urme antice privind războaiele daco-romane a realizat şi profesorul C.C. Petolescu.

Doar dacopaţii (şi niciun istoric veritabil), mari consumatori de teorii ale conspiraţiei difuzate cu nonşalanţă pe unele canale de televiziune, acceptă fantasmagoricele speculaţii protocroniste şi patriotarde conform cărora geto-dacii ar fi creat o civilizaţie anterioară, mai mare şi mai puternică decât cea a Romei, care nu ar fi, de fapt, decât urmaşa învingătoare a Daciei.

Dacia romană, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmisegetuza (având rang de colonie), a intrat pentru 165 de ani sub stăpânire romană, limba latină s-a răspândit pe teritoriul provinciei. Teritoriul Daciei controlat de romani a fost restructurat administrativ de mai multe ori, până la retragerea legiunilor şi administraţiei romane în jurul anului 270, sub presiunea cvasipermanentă a atacurilor neamurilor barbare din Sciţia – aşa-numitul Bellum Scythicum (împăraţii romani Decius şi Valens au murit în luptele cu goţii din 251, re-spectiv, 378).

Există o controversă printre istorici, când anume a fost pierdută Dacia de către romani: la sfârşitul domniei împăratului Gallienus (anii 267-268) sau în timpul împăratului Aurelian, care ar fi fost nevoit să accepte o situaţie de facto.

Nu toată Dacia (aproximativ suprafaţa României actuale) a fost încorporată în imperiu, ci doar vestul Olteniei, Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei, restul teritoriului – adică Crişana, Maramureş, nordul şi centrul Moldovei – rămânând dacilor liberi şi altor populaţii, precum sarmaţii.

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

O viziune plastică din zorii mileniului al lll-lea (2012), a sculptorului Vasile Gorduz, asupra simbolurilor fondatoare ale poporului român: împăratul Traian şi lupoaica capitolină, pe treptele Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, (foto: Călin Hentea)

Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan propun drept explicaţie a romanizării rapide (în mai puţin de două secole) faptul că romanii instalaţi în Dacia după 106 (armată romană, administraţie, dar mai ales colonişti – veterani ai armatei imperiale) au fost cel puţin egali ca număr cu populaţia dacă supravieţuitoare a războiului (mai ales femei, copii, bătrâni, o bună parte din bărbaţi fiind ucişi sau luaţi în sclavie), care a fost nevoită să convieţuiască îndeaproape cu o civilizaţie net superioară.

Pe teritoriul Daciei au staţionat Legiunea a XIII-a Gemina (în permanenţă), cu sediul la Apulum (Alba Iulia), şi, începând din 167, Legiunea a V-a Macedonica, cu sediul la Potaissa (Turda).

Aceste însemnate forţe militare (două legiuni – din cele 33 de care dispunea Imperiul Roman la acea dată – care împreună cu trupele auxiliare însumau, potrivit estimărilor profesorului C.C. Petolescu, circa 35- 40 000 de militari) au avut de înfruntat pe toată durata prezenţei lor în Dacia atacurile de la vest, nord şi răsărit ale agresivelor triburi de iazigi, daco-geţi liberi, costoboci, carpi, roxolani, iar de la mijlocul secolului al III-lea, pe cele mult mai puternice ale goţilor. De obicei, după înfrângerea unor grupuri de barbari şi încheierea unei păci, conflictele se reluau.

Pentru apărarea graniţelor Daciei Felix, încă din vremea lui Traian, romanii au construit un întreg sistem de castre şi fortificaţii, conectate între ele printr-o reţea de drumuri menite a facilita desfăşurarea rapidă a trupelor în caz de atac.

Noua societate daco-romană, aflată în continuă transformare, era structurată în honestiores (cetăţenii romani, peregrinii – străinii – bogaţi, o parte din foştii sclavi – liberţii şi sclavii imperiali) şi humiliores (masa de oameni liberi, dar de condiţie modestă, liberţii şi sclavii obişnuiţi). Chiar dacă existau mari diferenţe între retribuţia unui procurator (100 000-200 000 de sesterţi anual) sau solda unui centurion (20 000 de sesterţi anual) şi stipendiumul unui simplu soldat legionar (2800 de sesterţi anual), membrii corpului militar al administraţiei romane erau bine plătiţi, unii permiţându-şi chiar şi acte filantropice, pe atunci numite evergentism, ei fiind numiţi „binefăcători ai cetăţii”.

Tot istoricul Mihai Bărbulescu notează că „pentru a putea avansa, militarii trebuiau să ştie carte, ceea ce explică efortul lor de a se al fabetiza”, aşa încât procentajul ştiutorilor de carte, al celor instruiţi din rândul administraţiei romane, inclusiv al sclavilor aparţinând anumitor particulari, era destul de mare în Dacia Felix.

De aceea, retragerea administraţiei şi al legiunilor romane din Dacia, la sud de Dunăre, a însemnat o decisivă pierdere în rândul ştiutorilor de carte, al oamenilor cu educaţie rămaşi după 273 pe teritoriul României actuale.

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Forul, statuia şi Columna lui Traian de la Roma, ruine dezolante care nu reuşesc să transmită prea mult din măreţia imperială de altădată – Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal – Campaniile lui Burebista și războaiele lui Traian cu Decebal

Războaiele daco-romane nu s-au încheiat în 106 d.Hr., ci au continuat până în zilele noastre, fiind purtate între cei ce susţin preponderenţa moştenirii dacice (autohtone) sau a celei romane (latine) în cultura şi profilul românilor.

Istoricul Adrian Cioroianu constata într-un dosar „Dilema” din 2015 că dacofilii, pornind de la „romanul fantastic” (etichetat astfel de savantul Vasile Pârvan) cu pretenţii ştiinţifice, „Dacia preistorică”, scris de Nicolae Densuşianu şi apărut postum în 1913, au fost şi rămân adepţi ai naţionalismului, autohtonismului şi ai politicii de stânga, cu accente xenofobe. Profesorul Lucian Boia o spune răspicat: mitul dacic (cu Zamolxe) a fost şi mitul fondator al legionarilor.

După 1975, dacii au servit protocronismului şi naţional-comunismului promovat de Nicolae Ceauşescu, susţinute şi de Iosif Constantin Drăgan. în prezent, dacii şi tracii sunt folosiţi pentru a alimenta pseudoteoriile fantast-mesianice, cu adresă antioccidentală, susţinute de personaje dacopate, ultranaţionaliste, fanatice şi gălăgioase (sau poate doar comercial interesate), precum Gheorghe Funar (politician), Daniel Roxin (jurnalist), Napoleon Săvescu (medic), Mircea Chelaru (general), Florin Zamfirescu (actor) sau Dan Puric (mim şi publicist).

Dimpotrivă, pentru a se distanţa şi diferenţia de lumea (şi ameninţarea) slavă sau cea maghiară, prin evidenţierea sorginţii latine a poporului român şi pentru a marca orientarea pro- occidentală, începând de la Şcoala Ardeleană (care a negat existenţa elementului dac) şi continuând cu retorica din timpul regelui Carol I, latinofilii au accentuat moştenirea Romei antice în limba şi cultura română, integrând astfel spaţiul românesc în cel european.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here