Cuviosul Siluan Athonitul spunea că menirea monahului şi lucrarea principala a vieţii sale trebuie sa fie rugăciunea, întru care devine desăvârşit atunci când ajunge un rugător pentru întreaga lume. Vă rugăm să ne spuneţi. Părinte loachim, în ce măsură monahismul zilelor noastre se apropie de această statură duhovnicească care este de fapt cea a împlinirii chemării sale – rugăciunea?
În zilele noastre monahii caută mai mult să cerceteze, să ştie, să vorbească, şi mai puţin să se roage. Cred că de aceea nu mai rămâne timp pentru rugăciune, atâta cât ar trebui, şi de fapt noi nici n-o căutăm. Suntem prea puţin râvnitori la rugăciune, suntem prea mult împrăştiaţi ca s-o aflăm. Noi vrem ceva mai bun, să ştim ceea ce ne-ar folosi mai mult; ne interesează să găsim la alţii mai multă rugăciune, mai multă râvnă, să aibă alţii mai multă voinţă, mai multă dragoste. Cred că mie în primul rând acestea îmi lipsesc, şi cred că şi altora.
N-avem răbdarea de a ne face timp de rugăciune mai multă, de a cugeta cel puţin la ceea ce citim din Sfinţii Părinţi. Cuvintele lor trec prea repede prin mintea noastră. În loc să avem sufletele hrănite, suntem flămânzi ca animalele ce nu-şi mai rumegă hrana. De aceea nici nu putem pune aceste cuvinte în practică. De-abia, de-abia ne păstrăm la măsura cu care ne-am obişnuit: slujbele obişnuite, rugăciunile obişnuite. Mai zicem şi noi „Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, în treacăt, dar puţini dintre monahi pot menţine această rugăciune.
Care sunt cauzele acestei slăbiri a duhului de rugăciune în mănăstiri?
Cauza – la mine şi la cei din jurul meu – este grija prea multă, ocupaţia, aglomeraţia, cerinţa de a face şi de a fi prea mult. Mai demult, călugării noştri nu simţeau nevoia de aşa ceva. Numai nouă ni se pare că dacă nu suntem la curent cu toate şi nu suntem la nivelul de civilizaţie al lumii, viaţa noastră nu este întreagă.
Astăzi noi nu mai căutăm să trăim în Duh, să reuşim ca ceea ce vrem să aflăm să şi punem în practică. Noi vrem mai mult să vorbim, în loc să trăim. Mândria, încrederea şi părerea de sine – acestea sunt ale noastre. Dar trebuie ca şi din punct de vedere material să ne limităm la strictul necesar în mănăstiri, pentru că tot ceea ce este de prisos ne distrage atenţia, ne îngreunează şi nu ne mai putem ocupa de rugăciune aşa cum trebuie.
Astăzi nu mai avem o regulă ca pe vremea Sfinţilor Părinţi: rugăciunea să fie rugăciune, pravila, pravilă, iar la timpul potrivit toţi să întrerupă munca şi să vină la slujbă. E drept că mai demult Utrenia se făcea noaptea, aşa cum şi astăzi o mai fac cei din Muntele Athos. La noi, monahii nu mai ajung să participe la cele şapte Laude zilnice ale Bisericii.
În condiţiile actuale din mănăstirile noastre, unde este mult de lucru, cum se pot împleti totuşi rugăciunea şi munca, astfel încât prima să rămână lucrarea de căpătâi a monahului, dar şi cea de-a doua să-şi împlinească rostul ei?
Cui îi place rugăciunea, sigur că îi place şi munca. Un asemenea om nu e stăpânit de slăbiciuni, de lene, nu e delăsător, ci râvnitor. Acesta îşi face şi ascultarea cu drag. Şi prin folosul pe care îl aduce şi obştii, fără să fie lăudat, simte o bucurie a ascultării. Când le face pe amândouă cu dragoste, ascultarea se împleteşte cu rugăciunea.
De fapt, noi nu putem sta numai la rugăciune. Şi la Sfinţii Părinţi, în Pateric, de exemplu, aflăm că ei se rugau o oră, două, sau stăteau la slujbă, apoi făceau lucru de mână, coşuri, împletituri. După ce osteneau, iarăşi mergeau la rugăciune.
Ce sfat aţi da celor care se plâng că din cauza multelor ascultări nu mai au timp şi putere de rugăciune?
A împleti rugăciunea cu munca înseamnă şi a te ruga în timpul lucrului, prin rugăciunea minţii sau cântarea de psalmi, ceea ce te scuteşte de gânduri rele, fiindcă mintea este la Dumnezeu.
Faptul că monahii au rânduiala de a cere binecuvântare şi sfat are legătură tot cu rugăciunea. Chiar dacă ascultarea se face în timpul slujbei, ea este binecuvântată, iar cei care sunt la pravilă se roagă pentru cei din ascultare. în unele mănăstiri, preotul face următoarea cerere la ectenii: „încă ne rugăm pentru cei care sunt trimişi în ascultări…”.
Maica Pelaghia, cea care a fost prima stareţă aici, la Râmeţ, ştia toată slujba pe de rost. Pe vremea ei, dacă maicile aflate în ascultare nu puteau veni la biserică în timpul slujbei, cântau şi spuneau Vecernia, Pavecerniţa, Ceasurile, acolo unde se aflau, făcând şi ascultare, şi pravilă.
Cum pot monahii dobândi această îndoită lucrare?
Urmându-i pe călugării de demult, care îşi căutau liniştea şi respectau regula de a nu vorbi unul cu altul la ascultare. Vorbind numai strictul necesar şi ferindu-se de discuţii, clevetiri, puteau să se roage şi să muncească.
Sau, în alte cazuri, prin stăruinţa şi evlavia unor monahi mai vechi care lucrau împreună cu începători, la grădină, unul dintre ei citea rugăciunile, iar ceilalţi ascultau, lucrând.
Monahii erau atât de silitori, încât mergând cu căruţa, sau pe jos, sau cu trenul, nu se sfiau, deschideau cartea şi citeau pravila.
Când fraţii mergeau cu bătrânii la ascultare, aceştia din urmă povesteau din vieţile Sfinţilor, din Sfânta Scriptură, îi îndrumau cum să se roage, cum să aibă smerenie. Şi aceasta era tot o rugăciune.
Vă mulţumim.
