Suntem creştini căldicei când noi, oamenii moderni am orbit spiritual şi nu mai avem capacitatea de a recunoaşte în minunile Lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de-a crede în El şi a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Care vindecă natura umană de păcat, boală şi moarte. Această orbire spirituală a nostră se manifestă astăzi în multe forme: ateism sau ostilitate faţă de religie, nihilism sau indiferenţă faţă de valorile credinţei, secularizare sau diminuare a vieţii spirituale, până la uitarea de Dumnezeu şi de Biserică. Am orbit sufleteşte şi trăim în uitare de Dumnezeu şi înrobiţi de grijile acestei vieţi pământeşti, nu ne mai mulţumim cu puţin, nu ne mai place simplitatea, suntem leneşi la rugăciune, aşteptăm să se roage doar preoţii bisericii pentru noi, sau alte persoane din jurul nostru, în loc să ne aplecăm noi genunchii la rugăciune şi să strigăm la Bunul Dumnezeu cu evlavie şi credinţă să ne ajute.
Suntem căldicei când toate nemulţumirile şi frustrările noastre le punem pe seama Bisericii, statului, autorităţilor, când nu ne place ce vedem în jurul nostru, când nu ne place că se prăbuşeşte totul în această lume, dar dorim să se implice alţii pentru a se schimba lucrurile în bine, iar noi aşteptăm pe margine ca niste spectatori blazaţi şi plictisiţi de tot şi de toate, suntem căldicei când suntem lipsiţi de simţul civic, de responsabilitatea de care trebuie să dăm dovadă în împlinirea rolurilor de membri ai familiilor noastre, ai comunităţilor în care trăim, ai societăţii de care aparţinem.
Suntem căldicei când ştim că milostenia sufletească şi trupească este o scară care duce spre Cer, o scară care duce spre mântuire şi încercăm să urcăm puţin câte puţin dăruind celor din jurul nostru din timpul nostru, din afecţunea noastră, din darurile noastre, şi apoi deodată ne prăbuşim ca loviţi de trăsnet de: zgârcenia, de indiferenţa, de lenea noastră pe care încă le mai acceptăm în viaţa noastră, în inima noastră. Suntem căldicei când semenii noştri au nevoie de ajutor azi, şi noi ne facem că nu am observat că trec printr-o perioadă mai grea vieţii, sau ne găsim scuze de a nu ne implica, scuze argumentate foarte minuţios pentru a scăpa astfel de mustrări de conţiinţă, pentru a nu ne conştientiza împietrirea inimii noastre, lipsa de compasiune şi solidaritate, lipsa de iubire de semeni şi de Dumnezeu din inimile noastre.
Suntem căldicei când nu putem fi mereu darnici, ne mulţumim cu cât am dăruit, ne uităm în urmă la faptele noastre de milostenie şi ne liniştim conştiinţa spunându-i că am îmbrăcat, am încălţat, am hrănit suficienţi semeni sărmani, că am cercetat şi ajutat destui oameni bătrâni şi bolnavi, destule văduve, destui orfani şi sărmani, că alţii nu au făcut nimic din toate acestea şi că noi am fost destul de darnici cu semenii noştri. Şi nu suntem căldicei când gândim aşa? Ba da, suntem, pentru că mereu ne întrebăm plini de nerăbdare: ,,Şi când va veni vremea aceea în care Domnul îmi va da înapoi milostenia pe care o dau săracului şi prin care Îl împrumut pe Dumnezeu?’’
Suntem căldicei pentru că mereu uităm, că Bunul Dumnezeu niciodată nu încetează a ne binecuvânta cu o mulţime de daruri, nu dăruieşte aşa cum dăruim noi cu zgârcenie, cu judecată, cu jumătăţi de măsură, nu dăruieşte doar pentru a salva unele aparenţe, nu dăruieşte doar pe alese, ci pe toţi copiii Lui Îi binecuvintează cu aceeaşi dragoste părintească, nu dăruieşte pentru a primi ceva în schimb, ci dăruieşte necondiţionat şi cu multă iubire de oameni.
Suntem căldicei când nu ne ruşinăm să facem păcatele, dar ne ruşinăm să alergăm la duhovnicul nostru, la doctorul sufletelor noastre să mărturisim cu zdrobire de inimă, cu căinţă, cu sinceritate, tot ce ne apasă sufletul, tot ce ne apasă conştiinţa. Ne spovedim fără a mărturisi tot ce am făcut rău, mai tăinuim câte un păcat prea ruşinos, sau ne spovedim fără luare aminte, ne spovedim în grabă, aşteptând cum am auzit la unii semeni, să ne întrebe duhovnicul de păcatele noastre şi ne anesteziem din nou conştiinţa, spunând: ,,Dar dacă duhovnicul nu m-a întrebat ce vină am eu? Ce m-a întrebat am spus’’, parcă ar fi Spovedania duhovnicului nostru şi nu a noastră.
Suntem căldicei când mulţi dintre noi considerăm că nu avem păcate mari, fiindcă nu am dat în cap la nimeni, nu am omorât pe nimeni, dar uităm de mulţimea păcatelor de orice clipă, uităm, fiindcă le credem mărunte şi neînsemnate. Dar cât de mult greşim când credem acest lucru, fiindcă cu siguranţă păcatele cele mai grele, nu sunt cele mai mari, sunt cele mărunte, pe care nu le poţi părăsi, sunt păcatele pe care le faci şi le tot faci fără să te opreşti, după fiecare Spovedanie. Oare ştim noi ce înseamnă cu adevărat Spovedania, ce importanţă are pentru mântuirea sufletelor noastre, Sfânta Baie a Pocăinţei, ce importanţă are pentru noi alegerea unui duhovnic potrivit sufletelor noastre? Nu ştim, pentru că dacă am şti ne-am face mai mult timp pentru cercetarea păcatelor noastre, ne-am face mai mult timp să alergăm la duhovnicul nostru pentru a cere sfat şi a primi binecuvântare în orice moment important al vieţii noastre. Aşa cum a spus Valeriu Gafencu: ,,Nu există fericire mai mare decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşire. Dar fără Pocăinţă, nici un om nu poate face nici un pas înainte.’’
Suntem căldicei când în loc să ne vedem greşelile noastre şi mâlul păcatelor noastre ce ne-a înnegrit inima noastră, când în loc să ne vedem bârna din ochiul nostru, noi vedem paiul din ochii altora şi ne judecăm semenii pentru tot ce fac în viaţa lor şi bun şi rău, atribuindu-le de multe ori acestora, păcate mai multe şi mai mari decât săvârşesc ei. Suntem căldicei când ne socotim mult mai vrednici decât cei din jurul nostru, suntem căldicei când nu conştientizăm că în sufletul fiecărui om există un diamant, există o fărâmă de dumnezeire şi vedem acolo doar murdăria patimilor şi a răutăţilor.
Suntem căldicei când deşi cunoaştem importanţa Adevărului, Iubirii, sincerităţii, ne punem pe chipuri şi în suflete mulţime de măşti: masca creştinului credincios şi evlavios, masca prieteniei adevărate, masca altruismului, masca smereniei, masca omeniei, masca fidelităţii, masca iubirii, ş. a şi astfel în loc să fim curaţi cu inima şi fără nici un vicleşug, aşa cum sunt copiii cei puri şi sinceri, suntem nişte farisei, nişte ipocriţi, nişte vicleni de toată frumuseţea. Căldiceii, care au doar masca evlaviei pe chipuri şi în suflete sunt mai departe de mântuire decât cei mai mari păcătoşi, lucru dovedit şi în pildele Evangheliei: pe de-o parte: desfrânata, vameşul şi tâlharul care s-au pocăit din toată inima iar pe cealaltă parte: cărturarii făţarnici şi fariseii.
Suntem căldicei când nu postim toate posturile rânduite de Sfânta Biserică şi postim ori prima şi ultima săptămână, ori doar miercurile şi vinerile, sau nici măcar în aceste zile nu postim cum se cuvine, nu postim de fapte rele, de răutate, de ură, de clevetire, de judecată, de invidie, de egoism, de minciună, de asuprire, de nedreptate, de slavă deşartă, de laudă, de viclenie, de făţărnicie. Ne anesteziem iar conştiinţa, spunându-i că noi avem servicii, că mergem în delegaţii, la diferite întâlniri importante pentru viaţa noastră socială şi nu putem mânca de post, că am face notă discordantă cu ceilalţi, îi spunem conştiinţei să nu ne mai judece atât, că Dumnezeu nu se uită la ce mâncăm noi, că Dumnezeu ne iartă fiindcă s-au schimbat vremurile şi noi trebuie să ne adaptăm mersul timpului, îi spunem conştiinţei că nu poţi răzbate în lumea aceasta de azi, dacă nu eşti un actor desăvârşit care ştie să se descurce cu tot felul de măşti, că nu poţi să te descurci dacă nu dai din mâini şi din coate, dacă nu îţi urmăreşti şi interesul propriu, nu numai al celorlalţi, fiindcă altfel eşti considerat un fraier şi un om pe care toţi îl pot călca în picioare şi pe care toţi îl pot folosi după bunul lor plac.
Suntem căldicei când mai citim din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi dar citim şi cărţi, reviste, ziare cu un conţinut îndoielnic, care este păgubitor sufletelor noastre. Suntem căldicei când din când în când ne mai studiem şi horoscopul, când mai întoarcem şi o ceaşcă de cafea să ni se citească viitorul, suntem căldicei când credem în multe superstiţii şi ritualuri păgâne.
Suntem căldicei când în Sfânta Biserică adoptăm o ţinută decentă, iar în societate ne purtăm după moda lumii moderne în care trăim, adoptând de multe ori o ţinută indecentă şi imorală. E mai rău când nici măcar în Sfânta Biserică nu suntem decenţi şi ne comportăm ca într-un loc oarecare, fără frică, fără ruşine, fără mustrare de conştiinţă, fără să avem respectul şi bunul simţ, că ne aflăm în Casa Domnului.
Suntem căldicei când de multe ori dăm sfaturi semenilor noştri, dar noi nu împlinim ce învăţăm pe alţii, ascuzându+ne în spatele cuvintelor. Suntem căldicei când în loc să dăm sfaturi unui semen aflat într-un necaz, mai bine ne-am ruga pentru acel suflet încercat. Suntem căldicei când credem că noi le ştim pe toate, dar nu conştientizăm că nu e important doar să cunoşti Adevărul, că nu e important să ştii teoretic multe lucruri, ci important e să lupţi pentru Adevăr, important e să înfăptuieşti ceea ce ştii bun, frumos, folositor ţie şi semenilor tăi. Viaţa nu înseamnă teorie şi vorbe goale, viaţa şi credinţa adevărată înseamnă fapte concrete, fapte plăcute Bunului Dumnezeu, fapte ce le realizezi cu multă iubire pentru Dumnezeu şi semeni.
Suntem căldicei când nu iertăm greşiţilor noştri din toată inima, aşa cum ne îndeamnă rugăciunea Tatăl nostru, suntem căldicei când uneori spunem semenilor noştri că i-am iertat, dar adevărul nu e acesta, fiindcă sufletele noastre sunt încărcate încă de ură şi dorinţa de răzbunare, suntem căldicei când noi aşteptăm ca Bunul Dumnezeu să ne ierte mulţimea păcatelor noastre câtă frunză şi iarbă şi noi nu ne iertăm semenii uneori nici pe patul de moarte şi îndrăznim să aducem daruri Lui Dumnezeu cu toate că am întristat pe fraţii noştri neîndeplinind cele spuse de Sfânta Evanghelie: „Dacă aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, du-te întâi, împacă-te cu fratele tău şi atunci, venind, adu darul tău!” (Mt. 5: 23-24).
Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca: ,,toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii Lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem în pământ o vreme şi iaraşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se întoarce şi ajunge iar Acasă, rotujind ocolul. Aceasta e cărarea. Unii însă nu se mai întorc… Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăşmaşă, care îi scoate din cale şi, cu pofte pieritoare, îi încălzeşte în lume. Vraja aceea a păcatului, cu vremea le slăbeşte mintea şi în aşa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău şi răului bine şi din fiii Lui Dumnezeu se fac vrăşmaşii Lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minţii li se stinge…şi aşa îi prinde noaptea – moartea – rămaşi rătăciţi de Dumnezeu şi neîntorşi acasă.’’ Cei ce nu se mai întorc Acasă sunt creştinii căldicei care se amăgesc crezând că Dumnezeu accepta jumătăţi de măsură. Mântuitorul ne spune însă în mod categoric: ,,Cine nu adună cu Mine, risipeşte!’’ (Mt. 12, 30)
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute să fim creştini fierbinţi, care să ardem din dragoste pentru Hristos şi semeni, să fim creştini care găsesc calea cea îngustă a mântuirii care duce spre Acasă, să ne ajute să biruim lumea ca nişte ostaşi vrednici ai Împăratului Hristos, care aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca: ,,prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânirea morţii.
Cristina Toma
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
