Capcanele falsei credințe

0
98

capcana– Părinte arhimandrit, cum să înțelegem cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui”?

– Sfântul Siluan a scris o carte care i s-a comandat de sus; i s-a poruncit să scrie ceva despre viața duhovnicească. În ea vorbește despre har, despre rugăciune, despre smerenie, despre Maica Domnului… Sunt niște lucruri extraordinar de frumoase. Mi se pare că este o carte cu adevărat inspirată, de o înălțime spirituală aproape egală cu Sfânta Scriptură. Aici găsim și acest cuvânt despre care ați întrebat. E un cuvânt mai greu. Eu am aflat – și nu e deloc o noutate – că iadul nu este undeva în afară de pământ, ci este undeva chiar în pământ. Și aceasta am aflat-o din catavasia a șasea a Învierii care spune așa: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului”. Mântuitorul, după ce trupul Său a fost răstignit pe cruce, a coborât sufletul Său în iad și i-a scos pe toți drepții care erau acolo, undeva în pământ. Trupul Său a fost prohodit și îngropat, pus sub peceți, iar sufletul Lui a coborât în iad. Există o rugăciune care explică foarte frumos ce s-a întâmplat atunci: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Adică Mântuitorul este prezent în aceste locuri după moartea Sa de pe cruce. Iadul este însă și pe pământ. Deci, există în pământ dar și pe pământ, încât noi suntem obișnuiti cu el. Iadul și-l fac mulți dintre trăitorii acestei lumi atunci când duc o viață fără frică de Dumnezeu, el devine astfel descurajant, devine nimicitor. Dar a suporta iadul pe pământ cu această încredere în Dumnezeu este un lucru foarte necesar pentru viața noastră. Trăim cu această încredere că iadul va avea un sfârșit (și astfel vom fi cu adevărat liberi și vom putea cu adevărat să ne ocupăm de viața noastră lăuntrică), în ciuda descurajării pe care ne-o aduce diavolul – pentru că el este în iad, dar este și în lume. Este prințul lumii care a câștigat foarte mulți pământeni pentru frăția lui. Pe toți cei care suntem încă în lume, diavolul ne vânează și încearcă să ne acapareze și să ne atragă în împărăția lui, împărăția întunericului și a morții, pentru a se distra cu noi chinuindu-ne. Însă, cerând ajutorul lui Dumnezeu, rezistăm și învingem această tendință lacomă a diavolului de a cuceri făptura lui Dumnezeu.

– Părinte Sofian, pentru un tânăr care dorește să se apropie de Biserică pot apărea diferite capcane spirituale și am dori să ne spuneți câteva cuvinte despre trei dintre acestea. Prima ar fi pietismul. Unii definesc pietismul ca un amestec sentimentalist de superstiții și de exagerări ale unor lucruri neimportante. Ce ne puteâi spune despre pietism și cum să ne ferim de el?

– Noi urmărim în viață să ne menținem pe calea ortodoxiei care este lumina credinței noastre, lumina lui Hristos și care știm sigur că ne conduce către Împărăția lui Dumnezeu. Celelalte surogate ale ortodoxiei nu le luăm în seamă și de aceea le recomand tinerilor să nu alunece în superstiții și în astfel de mișcări cum este pietismul. Pietate, evlavie adevărată, aceasta e cu totul altceva, este calea pe care trebuie să o urmeze un tânăr ce-și dorește mântuirea. Nu ne interesează pietismul, de aceea nici nu vorbesc despre el.

– O altă ispită ar fi intelectualismul în care credința apare mai mult ca o problemă interesantă de cultură și nu, în primul rând, ca un act de trăire.

– Și cultura aceasta, oricât ar fi ea de înaltă, este amestecată cu mândrie; iar mândria este aruncată în lume de duhul minciunii, adică de diavol. El este foarte savant. Diavolul știe foarte multă filosofie, foarte multă teologie și impresionează cu știinta lui, însă această știintă îl ține mereu rece față de Dumnezeu. Mintea lui este încremenită în cunoașterea pe care o are; tot la fel se întâmplă și cu prietenii săi, intelectualii orgolioși, mai ales ateii. Știu de toate și rămân mai departe închiși în știința lor, fără nicio deschidere către Dumnezeul cel adevărat, cel viu. Sunt morți pentru Dumnezeu și pentru ei înșiși. Rămân închiși în această știintă și impresionează pe cei care au aceleași preocupări. Cu toată această filosofie a lor și cu toată această intelectualitate înaltă, sunt ca o trâmbiță care sună puternic, dar lumea nu este atrasă de asemenea sunete. Nu este o melodie anume, ceva care să placă, este un strigăt adeseori uscat, încât, de multe ori, acest intelectualism – chiar când vine în contact direct cu credința și trăirea creștină – nu se împacă cu învățătura lui Hristos, în general, și cu trăirea creștină, în special; le refuză. Îi convine să rămână într-o uscăciune intelectuală; cei care sunt obișnuiți cu ea sunt multumiți să asculte această depănare de cunostințe și de probleme ale intelectului, ale minții, dar rămân mereu uscați în această formă de cunoaștere seacă pentru suflet și pentru viața întru Hristos. Intelectualismul nu are valoare duhovnicească, pentru că cei care suferă de o asemenea insuficiență sunt mereu în afara comuniunii cu Dumnezeu, ca și diavolul, care este foarte savant, însă nu poate face niciodată parte dintre prietenii lui Hristos. Prietenii lui Hristos sunt sfinții care aveau foarte multe cunoștințe duhovnicești, dar în același timp le trăiau și păstrau în suflet bucuria dumnezeiască a harului, care îi făcea fericiți cu adevărat.

– O altă capcană pentru tinerii care doresc să se apropie de Biserică, o capcană mai nouă, este criticismul. Unii susțin că trebuie să criticăm cât mai mult pentru ca lucrurile să fie mai dinamice, altfel ele pot să înlemnească; dacă vom critica, va apărea ceva nou, ceva viu. Cum vedeți Sfinția voastră această problemă?

– Această problemă o văd mai simplu. Pentru mine această critică repetată se confundă adeseori cu judecarea aproapelui. Adică, criticismul este o pornire împotriva poruncii evanghelice de nu a judeca pe aproapele meu. Între anumite limite poate fi necesară sș această critică, însă ea trebuie să fie obiectivă, să fie cinstită. De obicei, judecarea aproapelui se face în lipsa celui judecat și de multe ori este greșită, falsă. Se judecă și se condamnă în lipsă și pentru asta este un păcat. Pentru că, ni se spune în Scriptură: „a Mea este judecata”; adică numai Dumnezeu are această putere și această calitate de a judeca pe fiecare dintre noi, iar judecată Lui este corectă cu adevărat. Dumnezeu este fără greșeală și este singurul care știe tot ce se întâmplă cu fiecare persoană și cu toți laolaltă. Când cineva critică pe altul care nu-i de fată, îi spune păcatele lui pe care le știe; dar cel care e socotit vinovat și păcătos are și el conștiință și astfel se poate reabilita înaintea lui Dumnezeu prin pocăință. Cel care judecă nu poate pătrunde mai mult decât ceea ce vede sau aude și de aceea el poate să rămână în greșeala aceasta că l-a osândit, iar cel vinovat se poate îndrepta. Dumnezeu îl primește pe acesta din urmă, iar cel care a judecat este osândit pentru călcarea poruncii de a nu judeca pentru a nu fi judecați (Matei 7, 1). Însă critica de care ați pomenit la început este și necesară, pentru că un om nu poate mereu să vadă totul în jurul lui. De aceea câteodată sunt necesare mai multe minți pentru a rezolva o problemă, iar o critică cinstită, făcută cu dragoste și sinceritate, poate aduce ceva folositor. Poți critica ce nu-i bun, dar trebuie să aduci în locul acestui element greșit ceva pozitiv. Și atunci se poate colabora pentru a se ajunge la un adevăr întreg, nu un adevăr știrbit sau un adevăr insuficient.

„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” –Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here