Aici ne-am născut, am fost hrăniţi, crescuţi, educaţi, de acest spaţiu se leagă primele noastre amintiri, primele emoţii. Indiferent de ambianţa sa, casa părintească a marcat prima noastră viziune despre lume. Este atât cuibul protector, cât şi zborul spre lume.
Cum se poate defini casa părintească?
Este casa în care am crescut înconjuraţi de tandreţea necesară pentru a ne dezvolta şi a trăi aici momente fericite. Ea simbolizează copilăria şi climatul ei, precum şi schimburile, uneori conflictuale, dar întotdeauna necesare cu părinţii şi ceilalţi membri ai familiei. De asemenea mai simbolizează o solidaritate în faţa lumii exterioare şi o legătură, o deschidere asupra acesteia.
Ce relaţie întreţinem cu casa părintească?
Dacă ne întoarcem cât mai rar posibil…
Raportul dintre copil şi casa unde a copilărit e comparabil celui pe care îl întreţine cu părinţii. Pentru unele persoane, care au avut o relaţie deficitară, insuficientă cu părinţii, casa părintească a însemnat plictiseală şi singurătate; dacă nu chiar nefericire şi izolare. Sau chiar dacă relaţiile cu părinţii au fost amiabile, aceste persoane au simţim casa ca o închisoare, lipsită de suflet şi fantezie, izolată de lume. De aceea, revenirea acasă este considerată o obligaţie, o corvoadă care nu poate fi ocolită.
Dacă ne întoarcem cât mai des posibil…
O dată cu trecerea timpului şi îndepărtarea în spaţiu, conştientizăm rolul părinţilor şi legătura cu ei. Dacă, odată deveniţi adulţi simţim nevoia să ne vizităm părinţii aproape în fiecare weekend, este un semn că ducem dorul primei case, dar şi că părinţii ne-au acceptat plecarea, că ne consideră o persoană adultă şi relaţia a evoluat reciproc. Legătura este armonioasă şi trainică, un argument pentru consolidarea ei în timp.
Dacă ne întoarcem din nostalgie
Dacă revenim cu dor în casa părintească, o facem pentru a ne regăsi copilăria, sutele de amintiri, secretele de pe vremuri cu fraţii şi surorile. Este “o casă a copiilor”, unde am descoperit odinioară plăcerea jocului şi am îngropat taine. O parte foarte intimă a noastră a rămas aici şi trimite la regretul de a deveni adult. Orice modificare adusă fostei camere sau locului de joacă o resimţim ca o trădare. Prin casă dorim să conservăm o imagine intactă a copilăriei, lume din care sunt excluşi adulţii şi părinţii de azi, o lume în care ne conservăm puritatea.
Dacă ne întoarcem mai ales când ne merge prost…
Înseamnă că regăsim ceva liniştitor, reconfortant în sânul familiei, care ne redă echilibrul. Există siguranţa locului primordial şi al unităţii, siguranţei alături de familie. O astfel de casă este matricea. Aici ne reluăm vechile obiceiuri sau tabieturi din copilărie, şi de obicei părinţii, mai ales mama veghează ca nimic să nu se fi schimbat în fosta noastră cameră, având grijă să ne prepare felurile de mâncare preferate. Când avem probleme şi suntem nefericiţi, casa părintească şi părinţii sunt gura de oxigen care ne permit să o luăm de la capăt şi ne insuflă credinţa că, indiferent de perturbaţiile din viaţa personală, undeva avem un loc sigur şi fiinţe care ne vor iubi întotdeauna. Casa părintească simbolizează o solidaritate faţă de lumea exterioară.
Casa părintească trimite la imaginea mamei sau a tatălui?
Trimite în mod esenţial la mamă. Chiar dacă ea munceşte şi azi la fel de mult, uneori chiar mai mult decât tatăl, prin calitatea sa de a asculta, de a primi, prin interesul pe care îl poartă îmbunătăţirii cuibului său, va participa în modul cel mai activ la climatul casei. În general tatăl se ocupă de ceea ce lumea exterioară poate vedea. El este mai puţin sensibil la conceptul de cuib, simbolizat de cameră, decât mama, şi mai preocupat de aparenţa reuşitei sociale. Deci el se va arăta mai ataşat de locuri ca salonul sau bucătăria.
Casa părintească este unică?
DA. Chiar în cazul unor mutări repetate există în mod necesar un spaţiu în care latura afectivă este mai puternică. Ceea ce contează este amintirea de a fi fost acolo deosebit de fericit, de a fi împărtăşit clipe intense cu cei iubiţi. Nu este neapărat casa cea mai frumoasă, ci spaţiul cel mai bogat în emoţii şi trăiri. Există case superbe cărora le lipseşte intimitatea, personalitatea, care nu au suflet şi nu pot lua dimensiunea unei case părinteşti. Toţi am cunoscut în copilărie locuri în care obiectele cele mai umile degajă o veritabilă afectivitate, provoacă o stare, unde domneşte o dezordine plăcută. Indiferent de uzul, grandoarea sau modestia locului, ceea ce contează este că aici să te simţi ca acasă.
Revista Asul Verde
Jurnal Spiritual
