Căutarea adevărului și cunoașterea lui Dumnezeu

0
67

adevarUn punct de plecare în raportarea omului la Dumnezeu îl constituie căutarea adevărului și setea după cunoaștere. În toate marile civilizații pe care le-a cunoscut istoria, căutările minții omenești țintesc lămurirea întrebărilor fundamentale filozofice, conduc în cele din urmă la o teologie, adică la o anume „vorbire despre Dumnezeu”. Cel mai caracteristic, dar și cel mai complet exemplu în acest sens îl constituie vechii greci.

În Grecia antică, referirea lui Dumnezeu este încă o consecință logică a observării lumii, a cosmosului. Observând cosmosul, constatăm că toate lucrurile care există urmează o înșiruire și o ordine logică. Nimic nu este întâmplător sau arbitrar. Astfel, suntem obligați să acceptăm că și originea însăși a lumii trebuie să fie o consecință logică, adică faptul că lumea este rezultatul unei cauze concrete. Această Primă Cauză sau Principiu al lumii este numit Dumnezeu.

Ce este cu exactitate această Primă Cauză sau Principiu al lumii, nu putem ști. Putem însă, cu rațiunea noastră, să tragem anumite concluzii în legătură cu unele caracteristici sau însușiri pe care trebuie să le aibă: ca să fie o Cauză Primă, înseamnă că Ea însăși nu datorează existența Sa vreunui lucru anterior Sieși, prin urmare trebuie să presupunem că este o Cauză în Sine, fiind cauză Sieși și tuturor celorlalte existențe.

Și din moment ce, fiind Cauză în Sine, nu depinde de nimic altceva, trebuie, în consecință, să o considerăm ca mărime absolută, liberă de orice determinare. Ca mărime absolută, Dumnezeu trebuie să fie atemporal, atotputernic, nemărginit. Trebuie ca El Însuși să fie începutul mișcării care constituie „devenirea” lumii și se măsoară ca timp. Prin urmare, Dumnezeu Însuși, ca început, ca principiu al mișcării, este în mod necesar nemișcat, din moment ce nimic nu-I preexistă, ca să-L poată pune în mișcare. Și, ca nemișcat, este și neschimbabil, deci nepătimitor și întru totul fericit.

Toate aceste concluzii la care putem ajunge cumintea noastră nu ni-L fac cunoscut pe Dumnezeu, ci conving numai rațiunea noastră și îi impun să accepte ca realitate ipoteza logică a existenței Sale. Așa cum, de exemplu, dacă plimbându-ne prin deșert întâlnim deodată o casă, suntem obligați să acceptăm că cineva a zidit-o – casele nu răsar singure din pământ și nici nu se construiesc singure în deșert. Nu știm însă cine este cel care a zidit-o. De la caracteristicile clădirii putem să presupunem unele însușiri sau trăsături specifice ale celui care a zidit-o, dacă are gust, de exemplu, sau dacă este priceput în aplicarea normelor de construcție sau chiar ce nevoi slujeau spațiile pe care le construise. Persoana lui ne rămâne însă necunoscută, nu am întâlnit-o niciodată, nu o știm. Deși există cu certitudine, el rămâne inaccesibil unei cunoașteri directe.

Christos Yannaras, Abecedar al credinței

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here