A judeca sau a nu judeca
“Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7:1) – știm cu toții această însemnată poruncă lăsată de Domnul. Știm ce înseamnă: a rosti condamnarea unei persoane cu ură sau cu bătaie de joc. Iar dacă suntem sinceri cu noi înșine, știm că păcătuim adeseori împotriva ei… Cu toate acestea, cuvântul “a judeca” are multe înțelesuri; și există o tendință de a ne folosi de această poruncă de a nu judeca drept scuză pentru lipsa de acțiune, ca pe un toiag cu care să suprimăm părerile disidente. Să ne îndreptăm atenția asupra acestor înțelesuri diferite.
Întâi de toate, este important să nu confundăm judecata în sensul de condamnare pătimașă cu mustrarea sau cu dojana. Sfântul Teofilact scrie: “El ne oprește să îi condamnăm pe alții, dar nu să-i dojenim. O dojană este spre binele aproapelui, dar judecata exprimă doar batjocură și zeflemea. Puteți înțelege și că Domnul vorbește despre un om care, în ciuda păcatelor sale mari, îi condamnă pe alții care au mai puține păcate pentru care doar Dumnezeu va fi judecător.”
Să mustri cu blândețe și fără o judecată sau o ipocrizie pătimașă, este un meșteșug foarte greu dar vital. În mod deosebit, clericii sunt cei care trebuie să mustre. După cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: “Pe cei ce păcătuiesc, înaintea tuturor mustră-i, ca și ceilalți să aibă frică” (Timotei 1,5:20), “cu blândețe certându-i pe cei ce stau împotrivă” (Timotei 2,2:25). Chiar și creștinii obișnuiți, trebuie să facă uneori mustrări. Părinții trebuie să-și mustre copiii, părinții duhovnicești asemenea, trebuie să-și mustre fiii, frații în Biserică trebuie să se mustre unul pe altul atunci când se văd apucând pe calea greșită. “Fraților, de va și cădea vreun om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești, îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândețelor” (Galateni 6:1). Dacă nu ne-am sfătui și nu ne-am mustra unul pe altul, așa cum ne poruncește Evanghelia (Tesaloniceni 1,4:18; Evrei 12:5; Efeseni 5:11), comunitățile noastre și-ar pierde foarte repede Harul. Dojana bine direcționată este asemenea vinului turnat de bunul samarinean pe rănile bărbatului prădat de tâlhari, sarea care păstrează trupul Bisericii neîntinat.
Ne putem abține de la a-i mustra pe alții din motive întemeiate sau neîntemeiate. Motivele întemeiate includ: frica de ipocrizie a unei conștiințe încărcate cu păcate grele; frica persoanei respective de a nu greși, din cauza lipsei de cunoștințe suficiente; și frica de natura noastră păcătoasă, care este tot timpul pregătită să mai adauge și latura păcătoasă a batjocurei și a disprețului la caracterul fără de păcat al mustrării. Dar sunt deasemenea și motive neîntemeiate: frica de a nu pierde favorurile unei persoane – cu alte cuvinte, lingușirea omului sau lașitatea socială; și simpla indiferență față de mântuirea aproapelui – cu alte cuvinte, lipsa dragostei. Lingușirea omului este un viciu larg răspândit în vremurile noastre și periculos, după cum a fost arătat de curând de către Sfinția sa, Episcopul Fotie al Maratonului. Indiferența față de mântuirea celorlalţi este poate cel mai vădit viciu al vremurilor în care trăim, potrivit cuvântului Domnului: ”și pentru înmulțirea fărădelegii, va răci dragostea multora” (Matei 24:12).
În al doilea rând, nu trebuie să confundăm judecata, în sensul de condamnare, cu discernerea adevărului despre o persoană sau o faptă. Apostolul Pavel folosește cuvântul “a judeca” în sensul de “discernământ” atunci când spune: “iar omul duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă” (Corinteni 1,2:15). Discernământul, darul de a vedea deosebirea dintre bine și rău atât în privința oamenilor, cât și a anumitor situații, este un alt har vital, fără de care mântuirea este cu neputință.
În zilele noastre, discernământul este dobândit, mai presus de toate, prin cercetarea mai degrabă a sine-lui și a propriilor păcate decât prin cercetarea păcatelor celorlalți. Iar preocuparea față de păcatele altora poate duce la fariseim, la orbirea față de propriile păcate și în acest fel, la opusul adevăratului discernământ. Cu toate acestea, frica de fariseim nu ar trebui să fie folosită drept scuză pentru a refuza să vedem răul din fața ochilor noștri și care are nevoie de acțiune din partea noastră.
În al treilea rând, “să judeci” – ca o acțiune păcătoasă de condamnare a cuiva – trebuie clar deosebită de “judecare” ca și “înfăptuire a dreptății” sau “a urma judecății unui judecător calificat corespunzător”, atât din punct de vedere ecleziologic cât și lumesc.
Vladimir Moss, ”To Judge or Not to Judge”
Jurnal Spiritual
