– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creaţii a lui Dumnezeu şi care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii şi toate puterile cereşti, este întruparea Mântuitorului.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Şi numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Şi vă închipuiţi, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă şi mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Şi a preferat să meargă toată viaţa pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiţi, atât e de grozav şi de urât. Lumea îşi închipuie că acolo, în suferinţe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu ştiu ce. Nu! Una dintre marile suferinţe de acolo este şi vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor, în toată creaţia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiaşi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul şi pământul şi Care a făcut tot ce există, sigur că creaţia Lui va trebui să stea la dispoziţia Lui, smerită.
Un creştin cu viaţă bună, a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creştin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândrulețul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. “Cine este acolo?” “Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu eşti Eu, intră!” Avea aceiaşi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.
Ce este falsa smerenie şi cum o deosebim de adevărata smerenie?
– De fapt, trebuie să ştim toţi că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: “Ce este smerenia, părinte?” “A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”. Făptură e şi viermele, făptură e şi câinele. Cum ar putea fi fiinţa asta raţională sub toată făptura? Pentru că şi viermele şi oricare fiinţă ştiu precis ce vor: vor să trăiască. În sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenţa vieţii. Biologic, că e vierme.
“Fiţi înţelepţi ca şerpii”, spune Mântuitorul, “şi blânzi ca porumbeii”. De ce înţelept ca şarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că şarpele îşi fereşte capul. Să nu-l loveşti la cap, că moare. Dacă îl loveşti oriunde, nu piere. Şi capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El şi ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: “Fără de mine nu puteţi face nimic!”
Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a ţinut un Sinod local la Cartagina şi printre alte teme care s-au discutat a fost şi problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, ştiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune aşa: “Dacă totuşi zici că poţi ceva fără Hristos, anatema să fii!” Adică, mai mult decât blestemat.
Cum putem căpăta smerita smerenie şi care sunt roadele ei?
– Hai să vă spun, ca să mă înţelegeţi, ca să nu vorbim şi noi, raţionalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Şi, din momentul în care smerita smerenie se adânceşte cât mai mult, trăieşti într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă şi fără să se discute. Te ajuţi pe tine şi pe toţi ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai eşti un ins. Eşti un univers, un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăieşti aceste lucruri.
Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, şi ne cere cu ardoare: umilinţă, umilinţă, umilinţă! Şi “lăsaţi-Mă pe Mine mai departe!” Fără însă să renunţăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!
Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevoinţă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibraţie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în mişcare şi ei au apărut, în fel şi fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii aceştia smeriţi. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.
Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Şi nu trebuie să ne cruţăm nici cea mai mică greşeală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greşeşte. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinţa este în picioare, cât sufletul nu abdică şi capul se ridică din nou! Adică există putinţa de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos şi numai al lui Hristos, oriunde ai fi.
Starea de nevoinţă nu este rea şi n-avem dreptul să desfiinţăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevoinţă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevoinţă, ci mai mult pe starea de vibraţie, de prezentă şi unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, “Doamne lisuse…”.
– Părinte, dacă prin suferință ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?
– Nici nu se pune bine problema. “Trebuie să mă agăţ de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt”. Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai ştiţi şi un lucru: dacă aţi ști câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu aţi mai pune aşa problema!
Orice creștin e atacat, şi vă spun, că duhovnic nu am întâlnit să nu-mi spună: “Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăștiate etc”. Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atenţie. Este o mare greşeală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-l goneşti. Zi “Doamne lisuse…” şi stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneşte. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.
Asta-i o greşeală. Lui îi convine dialogul, că îl recunoşti. Dar aşa, prin rugăciune, îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când eşti atacat. Şi atunci, sigur că el – am spus de mai multe ori – a învăţat foarte multă lume să se mântuiască.
Sursa: ”Ne vorbește Părintele Arsenie Papacioc”
[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
