Încă din perioada preistorică, oamenii au născocit modalităţi indicare a timpului. Monumentele megalitice clădite în Europa în Neolitic aveau puncte aliniate cu poziţia Soarelui la răsărit şi la apus în zilele semnificative ale anului, îndeosebi la solstiţiul de vară si la solstiţiul de iarnă.
Mai târziu s-au utilizat lumânările pentru marcarea orelor. În aer nemişcat, o lumânare arde cu viteză constantă, drept care poate fi însemnată cu repere orare. Cam în acelaşi fel se putea folosi clepsidra pentru a observa trecerea unei ore. Ecranul solar a fost, la rândul său, larg utilizat în vechime. Toate acestea aveau acelasi rol ca ceasul de astazi.
Prin secolul al IX-lea se inventase ceasul mecanic care era doar ceva mai mult decât un mecanism balansier.
Odată cu îmbunătăţirile aduse în 1280, a luat fiinţă ceasul modern. Din păcate, nu ne-a rămas niciun ceas din Evul Mediu, dar există suficiente referiri la aceste obiecte în scrierile bisericeşti care le confirmă prezenţa în biserici şi ne dau o idee despre mecanismele lor.
Necesitatea a fost mama acestei invenţii.
Toate comunităţile religioase din Europa, fie ele mari abaţii sau schituri şi mănăstiri modeste, cereau membrilor lor să se roage, să muncească şi să mănânce la ore fixe.
Aceasta nu se putea realiza decât prin utilizarea unei varietăţi de mijloace de indicare a timpului şi a unor metode de înregistrare. Ceasurile cu apă, cadranele solare, clepsidrele şi lumânările marcate erau toate în uz, şi este posibil să fi fost folosite în combinaţie, al doilea dispozitiv de ţinere a evidenţei timpului verificându-l pe primul. Când se ajungea la un moment important al zilei, precum ora slujbei, bătea clopotul, iniţial acţionat manual, ulterior printr-un mecanism conectat la un ceas. De aici a izvorât ideea de orologiu muzical.
În multe documente se foloseşte termenul generic horologia, un cuvânt grecesc, când se vorbeşte despre dispozitivele de indicare a timpului, aşa că adeseori este greu de spus din ce anume constau.
Primele ceasuri mecanice nu aveau, probabil, cadrane cu limbi, sau măcar cu o singură limbă, dar erau echipate cu efecte sonore de felul clopotelor pentru a indica timpul la anumite intervale. Când a început să se folosească termenul clock, provenit din cuvântul francez cloche, acesta indica, desigur, ceasul mecanic cu clopote. Aceste ceasuri au apărut în ecolul al XIII-lea. Din 1285 încoace, documentele pomenesc tot mai des despre prezenţa ceasurilor. Din acest motiv pentru este de crezut că în 1280 a început să se folosească un nou tip de mecanism de ceas. Primele ceasuri erau imprecise. De-abia odată cu inventarea regulatorului oscilant balansier se poate vorbi despre ceasul mecanic demn de încredere.
Când au fost introduse cadranele, clerul a văzut valoarea simbolică a ceasului.
Discul rotund de pe faţa ceasului putea reprezenta universul, lumea sau roata norocului. Aceste interpretări simbolice erau însoţite de decoraţiuni, şi unele ceasuri bisericeşti au devenit elemente importante de decor. Uneori, la ore fixe, o procesiune elaborată de figurine mecanice îşi făcea apariţia dintr-o parte a feţei ceasului şi dispărea, după o scurtă paradă, prin cealaltă parte. Şi aici exista o valoare simbolică şi educativă, spectacolul amintindu-le oamenilor de vremelnicia vieţii lor.
În 1283, la schitul din Dunstable se instala un nou orologiu mare.
Era fixat deasupra catapetesmei din interiorul bisericii, drept care nu se poate să fi fost un ceas cu apă; probabil că era unul dintre noile orologii mecanice cu balansier. În 1292, s-a instalat la catedrala din Canterbury “un mare orologiu”. În 1322, la catedrala din Norwich se monta un nou ceas nou-nouţ. Acest lucru pare o extravaganţă, având în vedere că orologiul vechi data doar din 1273; aceasta sugerează că între timp apăruse o îmbunătăţire tehnică majoră. Luase fiinţă o nouă generaţie de ceasuri. Până acu, nimeni nu a reuşit să descopere unde s-a construit primul ceas mecanic sau cine l-a inventat.
Invenții care au schimbat lumea, Rodney Castleden
Jurnal Spiritual
