Cei mai cunoscuţi 10 pictori moderni

0
172

„Arta, toată, e erotică.”

Primul dintre cei mai cunoscuţi 10 pictori moderni – la începutul secolului XX, austriacul Gustav Klimt se desprinde de tradiţia academică şi participă la întemeierea mişcării Secesiunea vieneză, care, fiind strâns legată de pătrunderea curentului Art Nouveau, reînnoieşte în profunzime artele decorative şi picturale în Europa. Klimt se remarcă prin frescele şi portretele cu tonuri sofisticate de aur, caracterizate prin motive geometrice complicate şi de o mare încărcătură simbolică. Pornirile erotice au, de fiecare dată, un loc central.
Mare parte din personajele sale au devenit chiar iconice: Judith şi capul lui Holofern (1901, Viena), sau Sărutul (1908, Palatul Belvedere, Viena).

Sărutul, 1908, Osterreichische Galerie, Viena.

„Artistul este mâna care, prin întrebuinţarea unei anumite tuşe, pune sufletul în mişcare.”

De origine rusă, Vassily Kandinsky este unul dintre principalii fondatori ai picturii abstracte. Pe lângă operele sale majore precum Tablou cu un arc negru (1912, în centrul Georges Pompidou, Paris), Albastrul cerului (1940, în centrul Georges Pompidou, Paris), el este, de asemenea, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai raporturilor dintre muzică şi artă, formă şi culoare. În lucrarea Spiritualul în artă, în 1911, îşi expune teoria conform căreia forţa autonomă şi spirituală a culorii ar avea o influenţa asupra sufletului, separat de orice tentativă de descriere.

Culorile lui Matisse


La început de secol XX, Henri Matisse devine conducătorul şcolii fovismului şi face o meditaţie asupra culorii pure şi a forţei sale expresive, a liniei, echilibrului şi sintezei formelor. Astfel, el conferă pânzelor o luminozitate nouă şi colorituri strălucitoare şi lasă în urmă o operă imensă, dintre care remarcabile sunt Dansul (1909-1910, aflat la Ermitaj, Sankt Petersburg), La Chevelure (1952, la Centrul Georges Pompidou), seria de Nuduri albastre (1952, la Centrul Georges Pompidou, Paris) şi, la sfârşitul vieţii, vitraliile Capelei Rozariului din Vence.

Legea culorilor


Piet Mondrian a codificat legile abstracţiei. Austeră şi geometrică, arta sa nu este caracterizată nici de linii curbe, nici de diagonale, ci doar de linii orizontale sau verticale. Mondrian nu foloseşte doar culori pure, albastru, roşu şi galben, dar şi nonculori: gri, negru şi alb. Astfel, deschide calea pentru un nou limbaj pictural, ce ţine de căutarea spirituală şi de meditaţie. În 1965, creatorul Yves Saint Laurent avea să creeze o rochie scurtă şi dreaptă, ca omagiu adus pictorului.

„Pictura […] o armă ofensivă şi defensivă împotriva inamicului.”


Fondator al cubismului, apoi al suprarealismului, pictor, sculptor şi ceramist, Pablo Picasso a făcut parte din toate grupările mişcării revoluţionare şi de avangardă, fiind un prieten devotat al poeţilor şi un îndrăgostit incurabil, veşnic ahtiat după femei. Sub pensula sa, figura umană este dislocată fără să devină abstractă. Picasso a lăsat în urmi aproape 50 000 de lucrări, dintre care Domnişoarele din Avignon (1906-1907, la Moma, New York), Guernlca (1937, Muzeul Regina Sofia, Madrid), critică dură la adresa Războiului Civil din Spania, sau Scăldătoarele (1956, Muzeul Picasso, Paris). Porumbelul Păcii, în 1949, îi aduce recunoaşterea mondială celui care a transformat în profunzime arta secolului XX.

Cucerirea unui nou spaţiu pictural


Căutător al spiritualităţii ascunse în inima materiei, Georges Braque inventează o „poezie a spaţiului”, care face să explodeze formele şi fragmentele. Acesta stilizează şi geometrizează peisajele şi naturile statice (Viaduct in Estaque, 1908, la Centrul Georges Pompidou, Paris) şi înfiinţează alături de Picasso, cubismul. Începând cu 1912, artistul adoptează metoda Hârtiilor lipite, care îi permit să concentreze şi să spargă materialele pe pânză (Natură moartă cu vioară, 1912, Universitatea Yale). În anii ’50, pictorul aplică rezultatul muncii sale de cercetare în arta vitraliilor, insuflându-i spiritul său modern (Capela de la Varengeville-sur-mer).

„Imaginile sale sunt ancorate în firea şi structura Statelor Unite.”
(Robert Hughes)


Îndepărtat de avangarda cubistă europeană, Edward Hopper creează un univers personal figurativ şi contemplativ, ce combină tonuri bogate cu perspective neobişnuite: peisajele şi scenele cotidiene se conturează în paralel cu figurile solitare din camerele de hotel, reuşind astfel să redea evoluţia societăţii americane într-o manieră elegiacă. Între 1913 şi 1965, Hopper creează o operă considerabilă, din care amintim în special Duminică dimineaţa devreme (1930, Muzeul Whitney, New York), Păsările nopţii (1942, Institutul de Artă, Chicago), Etajul doi în lumina soarelui (1960, Muzeul Whitney, New York).

Cameră de hotel, 1931, colecţia Thyssen-Bornemisza, Madrid.

„Observarea directă, în natură, a esenţei sale luminoase”

Robert şi Soma Delaunay. Aventura lor estetică îi poartă de la Gauguin şi Cézanne la abstractizare, mişcare ai cărei pionieri devin. Cuplul, care îi frecventează pe Apollinaire, Tristan Tzara şi pe suprarealişti, înfiinţează orfismul, orientare artistică care se sprijină pe juxtapunerea culorilor primare sau complementare şi a contrastelor lor. El a realizat o serie de lucrări consacrate Turnului Eiffel, dar şi formelor circulare abstracte, realizate din culori primare (Ritmuri). Ea a compus lucrări pe textile, foarte bine cotate în croitoria de lux cu piese unicat sau serii mici.

Fereastra, 1912, Muzeul din Grenoble.

Apoteoza suprarealismului


Salvador Dali a transformat extravaganţa în artă. Puternic influenţat de descoperirile lui Freud legate de inconştient, Dali îşi populează tablourile cu bizarerii, cu alegorii şi cu efecte de trompe-l’oeil. Obiectele sunt alungite şi distorsionate, iar ceasurile se topesc în Persistenţa memoriei (1931, MOMA, New York), fără îndoială cel mai cunoscut tablou al său.

Stăpânul iluziilor

René Magritte îşi găseşte calea în suprarealism şi, alături de Mirό şi Dali, realizează unele dintre cele mai emblematice tablouri ale sale: Trădarea imaginilor (1928, Muzeul de Artă County, Los Angeles), Golconda (1953, Colecţia Menil, Houston), Imperiul luminilor (1954), Fiul Omului (1964, Muzeul Magritte, Bruxelles), Pasărea cerului (1966, Muzeul Magritte, Bruxelles).
Aceste lucrări creează un raport neaşteptat între obiecte şi mediul lor, mizând pe surprizele şi pe capcanele aparenţelor şi ale limbajului.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère