„Dimpotrivă, tu mă-nveţi că dragostea în cer ne poartă.”
Primul dintre cei mai renumiţi 10 scriitori din secolul de aur şi epoca luminilor – John Milton este un poet şi pamfletist erudit, care îşi găseşte inspiraţia în Biblie, precum şi în scrierile lui Homer şi Virgiliu. Întreagă sa operă este un apel la înălţarea omului către Dumnezeu. În Paradisul pierdut, epopee creştină în zece cânturi, terminată în 1674, Milton povesteşte despre revolta îngerilor, precum şi despre neascultarea iniţială a lui Adam. Tot aici, el justifică atitudinea divină, demonstrând că, în cele din urmă, pierderea Paradisului se dovedeşte a fi un lucru bun, din moment ce dă sens uman strădaniei şi dragostei.
Curtean, satirist, moralist
Scriitor moralist şi memorialist sarcastic, François de la Rochefoucauld este cunoscut pentru Maximele sale, publicate în 1665. Cu o gândire pătrunzătoare, acesta face un inventar remarcabil şi sobru al defectelor şi viciilor omului, prins într-o societate plină de intrigi. Asprimea tăioasă a frazelor sale cade ca un trăsnet: „Dacă există oameni care nicicând nu au cunoscut ridicolul, este pentru că nu l-au căutat bine”. Însă, tot el continuă apoi: „Vitejia perfectă şi laşitatea desăvârşită sunt cele două extreme la care cineva ajunge rareori. Spaţiul dintre ele este extrem de vast.”
„Mă servesc de animale pentru a-i educa pe oameni.”
Dacă Jean de La Fontaine este considerat autorul cel mai citit al vremurilor sale, este pentru că el a dus fabula la cel mai înalt rang stilistic. Perspectiva sa realistă asupra raporturilor de putere şi asupra naturii umane l-a ajutat să creeze povestioare alegorice, având animale drept personaje principale. Fiecare dintre fabulele sale se încheie cu o morală: „Linguşitorii – nu ştiai, se pare – Trăiesc pe seama cui le dă crezare” (Corbulşi vulpea), „Dreptatea-i totdeauna de partea celui tare” (Lupul şi mielul), „Când te ajuţi tu însuţi te ajută și cerul” (Carul înglodat)…
Un povestitor modern
Charles Perrault este autorul textelor care au relansat genul literar al poveştilor. Cine a uitat de Barbă Albastră, soţul sângeros, de Scufiţa Roşie, plimbându-se prin pădure fără să se teamă de lup, sau de Frumoasa din Pădurea Adormită, care poate fi trezită doar de dragostea lui Făt-Frumos?! În Povestirile Mamei Gâscă, Perrault se inspiră din tradiţia orală şi din virtuţile sale didactice, dându-le acestor basme cea mai frumoasă formă şi respingând astfel perfecţiunea clasică.
Cunoscătoarea inimii umane
Madame de la Fayette nu a fost o figură mondenă, însă sunt deja consacrate seratele literare pe care le-a găzduit în casa ei din strada Vaugirard şi la care au participat şi Madame de Sévigné, La Fontaine şi La Rochefoucauld. Cartea ei Principesa de Cleves (1668) rupe tradiţia poveştilor cavalereşti, plăsmuind astfel nobilul roman de analiză. „Până la ea, scriitura era bombastică, caracterizată de un stil prea puţin verosimil”, avea să spună mai târziu Voltaire despre Madame de La Fayette.
Ce moravuri!
La Bruyère este autorul unei singure cărţi, Caracterele sau Moravurile veacului publicată în 1688, cronică literară unică a moravurilor contemporanilor săi. Alcătuită din cugetări tăioase, aforisme, panseuri şi portrete, cartea reuşeşte să redea portretul înverşunat, feroce şi amuzant al personalităţilor vremurilor sale, pe care le împarte în „tipologii”.
Și abatele a creat-o pe Manon…
Cleric şi libertin, istoric şi jurnalist, Abatele Prevost este autorul lucrării Povestea cavalerului des Grieux şi a lui Manon Lescaut. Etichetată ca fiind scandaloasă, nu trece mult până când cartea este retrasă de pe piaţă şi arsă. Publicată într-o nouă formă în 1753, cartea prinde repede la publicul larg. Cei doi eroi fură, mint, înşală, se prostituează, cunosc sărăcia şi norocul, însă toate le sunt iertate pentru că se iubesc…
Aventurierul seducător
„Viața mea este treaba mea”, scria Casanova. Şi ce viaţă! Fost preot, diplomat şi bancher, „Veneţianul” şi-a povestit viaţa tumultuoasă în memoriile intitulate Povestea vieţii mele, scrise în limba franceză. Într-un grai foarte frumos, el povesteşte despre copilăria sa, călătoriile prin Europa, evadarea sa spectaculoasă din închisoarea din Veneţia, intrigile de la Curtea din Paris, însă şi despre numeroasele sale cuceriri feminine, pe care le aproximează ca fiind în număr de… 142.
Omul de teatru
Gotthold Ephraim Lessing pune bazele criticii de teatru în Germania, recomandă imitarea lui Shakespeare şi dă scenei germane câteva piese clasice, printre care Minna von Bamhelm, în 1767, şi Nathan înţeleptul, în 1779. Educat în spiritul filosofiei Epocii Luminilor, Lessing a devenit cel mai bun scriitor de peste Rin. Limpede şi vie, limba sa exaltă sentimentul artistic, în legătură directă cu natura şi cu viaţa.
„Am găsit plăcut să-i trimit frumoasei mele mironosiţe o scrisoare scrisă pe când eram în pat, aproape în braţele unei fete.”
În timpul unei misiuni pe insula d’Aix, Choderlos de Laclos scrie bestsellerul său, un roman epistolar cinic şi libertin intitulat Legături primejdioase, un duel pervers între doi nobili manipulatori din Epoca Luminilor. La publicarea sa, în 1872, cartea se bucură de un succes devastator. Cu toate acestea, Laclos nu se regăseşte, câtuşi de puţin, în eroul său, vicontele de Valmont, care nu este un seducător, ci mai degrabă un feminist anticipat. După Legături…, Laclos începe o lucrare, pe care însă nu o termină, în care denunţă educaţia fetelor, care nu vizează, după părerea lui, decât „să le deprindă cu robia şi să le ţină aşa”.
Informații suplimentare puteți găsi și aici.
Alte articole care v-ar putea interesa aici.
Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère
