Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, cu moarte să moară! Legiuirea aceasta era pe vremea Vechiului Testament, când nu se cerea o vieţuire desăvârşită, când Dumnezeu abia era cunoscut, când poruncile erau pentru copii, când lumea se hrănea cu lapte, când era pedagogul, când era făclia, când era chipul, umbra. Dar ce-am putea spune de cei care acum, pe vremea harului, a celor ce sunt cu adevărat a unei atât de mari cunoştinţe despre Dumnezeu, n-ar vorbi de rău pe tatăl sau pe mama lor, ci pe Însuşi Dumnezeul tuturor? Ce pedeapsă-i va aştepta pe unii ca aceştia? Ce chin va fi pe măsura răutăţii lor? Ce râu de foc, ce vierme neadormit, ce foc din afară, ce lanţuri, ce scrâşnet de dinţi, ce plânset?
Toate aceste chinuri, şi cele de acum, şi cele ce vor fi, sunt neînsemnate pentru un astfel de suflet, coborât în atâta răutate. Multe şi felurite sunt hulele aduse lui Dumnezeu. Din această pricină, negreşit trebuie astăzi să vă vorbesc despre ele, ca să nu cădeţi nici voi fără de voie într-o asemenea rătăcire, nici să lăsaţi să cadă vreun prieten sau dușman. Nu este, nu este păcat mai mare ca acestea, dar nici deopotrivă; ci este adaos de păcate. Păcatul acesta amestecă totul; i se cuvine pedeapsă de neiertat, osândă neîndurată. Cine sunt cei care vorbesc de rău pe Dumnezeu? Sunt cei care aduc împotriva înţelepciunii proniei lui Dumnezeu neorânduiala şi necesitatea soartei! Deloc nu-i de mirare că suferă de boala aceasta păgânii, cei care cad în admirare şi slujesc lemnelor şi pietrelor; dar grozăvia cea mai mare, vrednică într-adevăr de lacrimi şi plânsete multe, e aceea că sunt traşi ca de un şuvoi spre tulburare – gândul şi nebunia aceea, cei ce s-au învrednicit să scape de rătăcirea şi slujirea idolească şi să cunoască pe Dumnezeul tuturor, pe Dumnezeul Cel adevărat, cu adevărat Dumnezeu. Lucru de mirare foarte este când gândesc aşa oameni care spun că se închină lui Hristos, care au fost învredniciţi de Taine atât de mari, care-au luat parte la învăţături nespuse şi la înţelepciunea ce ne-a fost din ceruri dată, oameni care, după ce au primit de la Dumnezeu atâta cinste, se aruncă singuri în prăpastie de bună voia lor, care îndepărtează de la ei, cu multă neghiobie, libertatea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o, care vin singuri la robie prea cumplită şi născocesc cu gândurile lor o stăpânire tiranică foarte, dar înşelătoare, aruncând din suflet orice nădejde bună şi încercând să curme tăria celor ce se străduiesc pentru virtute.
După cum un duşman care vede într-un război că are împotriva lui ostaşi care-s gata să-şi dea pentru patrie chiar sufletul lor, şi că nu-i poate altfel doborî, nici nu le poate stinge dragostea pentru împărat, nici nu-i poate înfricoşa, nici nu-i poate birui cu uneltele războiului, îi vatămă în alt chip, încercând să-i convingă că în zadar şi fără niciun scop se ostenesc atâta, ca să le moleşească braţele, ca să le frângă tăria, ca să le stingă dragostea, ca să-i ţină departe de râvna de-a lupta, pentru ca, socotindu-i goi şi neînarmaţi, să-i ia robi legaţi, aşa a făcut şi diavolul. Pentru că vedea cum, cu harul lui Dumnezeu, cea mai mare parte din lume îşi bate joc de rătăcirea păgânească şi că slujeşte dreptei credinţe din tot sufletul şi cu toată inima, pentru că vedea că datorită credinţei lor râvnesc tare virtutea şi dispreţuiesc păcatul, nu îndrăznea să se apropie şi să le spună pe faţă: „Lepădaţi-vă de Hristos! Bateţi-vă joc de dogmele Lui! Învăţăturile Lui sunt basm şi rătăcire, iar Hristos, rău şi nemilos!” Ştia că, în felul acesta, are să-i îndepărteze mai mult de tirania sa şi are să-i facă să-l urască şi mai mult. De aceea nu-l învinuieşte de-a dreptul, ci, mergând pe ocolite, seamănă pe ascuns veninul învăţăturilor lui lipsite de credinţă; în aparenţă păstrând credinţa, dar de fapt din rădăcini smulgând-o, surpând toate dogmele adevărului şi revărsând asupra credincioşilor hulă împotriva lui Dumnezeu.
Pentru aceasta diavolul a născocit asemenea otravă şi licorile cele aducătoare de moarte ale învăţăturii despre soartă, pentru ca să aducă pe negândite, după cum am spus, toată învăţătura lui, ca să ne arate deşartă toată gândirea noastră, fără temei toată credinţa noastră, ca să convingă pe oameni să aibă gânduri rele despre Dumnezeu. Aşa cum a făcut la început şi cu Adam, hulind pe Dumnezeu, că e invidios, că e pizmaş. Prin cele ce-l sfătuia, numai că nu-i spunea aşa: „Ştia Dumnezeu că vi se vor deschide ochii, ştia că veţi fi ca Dumnezeu; de aceea v-a şi pizmuit; a invidiat cinstea voastră mare!” Chiar dacă nu i-a spus lui Adam aceste cuvinte, totuşi asta i-a dat să înţeleagă prin cele ce spunea. Uită-te la viclenia lui! După ce diavolul a surpat hotărârea lui Dumnezeu, după ce i-a spus lui Adam că va avea mari bunătăţi neascultând de Dumnezeu, prin deschiderea ochilor, îndumnezeirea şi o cunoaştere deplină, nu i-a spus că Dumnezeu este rău pentru că l-a oprit de a mânca din pom, ca să nu pară că grăieşte ca duşman şi vrăjmaş; ci ia chip de sfătuitor şi purtător de grijă, pentru ca să facă bine primită reaua-i sfătuire. Fapt care s-a şi întâmplat.
Diavolul nimic altceva nu voia să facă prin cele ce spunea decât: „Lepădaţi-vă de Dumnezeu Care v-a făcut, că este rău şi duşmănos! Nu vrea să aveţi bunătăţi mai mari!” Dar n-a spus deschis aceste cuvinte. Dacă le-ar fi spus, Adam şi Eva ar fi fugit, bănuind că le e duşman. De aceea le-a lăsat pe acestea la o parte, şi-a ascuns gândul şi le-a dat pe ocolite sfatul acela pierzător. Tot aşa şi acum, nu spune: „Lepădaţi-vă de Hristos, pentru că sunt de osândit dumnezeieştile Lui învăţături!” Ştia că minte şi că n-ar fi fost crezut. Cu viclenie, diavolul pare că ne lasă în credinţa noastră, că ne îngăduie să credem în adevăr, dar pe de altă parte ne despoaie, fără ca să ştim, de moştenirea veşnică. A făcut întocmai ca unul care, în neputinţa de a apuca de mână şi a scoate din moştenirea părintească pe un fiu adevărat şi liber, nevinovat şi fără răutate, îl îndeamnă să facă fapte care, de voie, de nevoie, îl scot din toată averea părintească. Nu poate, nu poate dobândi cerul acela care crede-n soartă, dar, mai bine spus, unul ca acesta nu poate scăpa de iad şi de pedeapsă. Credinţa în soartă ne porunceşte să ne împotrivim învăţăturilor lui Dumnezeu, Care spune: Şi de veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Dar dacă nu veţi vrea şi nici nu Mă veţi asculta, de sabie veţi fi mâncaţi; căci gura Domnului a grăit acestea!
„Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur
Jurnal Spiritual
