Cele mai de seamă 10 genuri cinematografice

0
111

„Istoria este o ficţiune pe care o inventăm.” (Bill Watterson)

Primul dintre cele mai de seamă 10 genuri cinematografice este genul istoric. Filmele despre romani, de capă şi spadă, biografiile…: filmul istoric a dat naştere mai multor genuri. Acesta îi permite spectatorului să călătorească în timp şi să urmărească viaţa fie a personajelor cunoscute (regi, regine, războinici), fie a personajelor fictive antrenate în desfăşurarea marilor evenimente care au marcat secolele. Printre titlurile cele mai răsunătoare amintim următoarele pelicule: Ioana d’Arc, de Meliès (1900), Napoleon, de Abel Gance (1927), Cleopatra, de Mankiewicz (1963), Războiul focului, de Jean-Jacques Annaud (1981), A fost odată în America, de Sergio Leone (1984), Regina Margot, de Patrice Chereau (1994), Lawrence al Arabiei, de David Lean (1962), Lista lui Schindler, de Steven Spielberg (1993)…

Albert Dieudonne, în Napoleon, de Abel Gance

Cine l-a ucis pe dr. Lenoir?

Filmul polițist şi filmul noir pun în scenă crime şi anchete desfăşurate de poliţişti sau de detectivi şi câştigă tot mai mult teren, alegându-şi, din literatura, cele mai bune romane pe care le adaptează, de la Conan Doyle şi James Elroy până la Agatha Christie. Dintre cele mai cunoscute amintim: Laura, de Otto Preminger (1944), Somnul de veci, de Howard Hawks (1947), Filiera franceză, de William Friedkin (1972), Serpico, de Sydney Lumet (1974), Moarte pe Nil, de John Guillermin (1978)…

 

Acţiune!

Filmul de acţiune şi filmul catastrofă au în comun aşezarea unor scene spectaculoase chiar în centrul scenariului (urmăriri, cascadorii, împuşcături, erupţii vulcanice, accidente de avion), supunând astfel eroii şi eroinele la tot felul de probe… din care ies, de cele mai multe ori, victorioşi. Printre cele mai marcante se număra: Dr. No, de Terence Young, şi întreaga serie James Bond, MadMax, de George Miller (1979), Profesionistul, de Georges Lautner (1981), Léon, de Luc Besson (1994)…

 

Din nou la drum

 

Road movie.

Călătoria este firul narativ în acest gen de filme. Personajele întreprind un periplu, adesea rutier, care devine, de la o etapă la alta, oglinda însăşi a unui itinerar parcurs spre finalizarea căutării lor, oricare ar fi aceasta. Printre cele mai cunoscute amintim: Fructele mâniei, de John Ford (1940), Bonnie şi Clyde, de Arthur Penn (1967), Dansatoarele, de Bertrand Blier (1974), Thelma şi Louise, de Ridley Scott (1991).

Stupoare şi fiori

Filmul de groază trebuie să-i creeze spectatorului un sentimenta angoasă. Acesta presupune adesea  creaturi monstruoase, care au capacitea de a face rău la nesfârşit. Primul film de groază a fost Frankenstein, de J. Searle Dawley, un scurtmetraj mut adaptat după romanul lui Mary Shelley, în 1910. Printre cele mai consacrate amintim: Mumia, de Karl Freund (1932), Copilul lui Rosemary de Roman Polanski (1968), Exorcistul, de William Friedkin (1973)…

Aventură! Să fie aventură!

Filmul de aventură poartă spectatorul departe, uneori în spaţiu, alteori sub apele oceanului, reînvie vremurile trecute, biblice sau antice, epocile de capă şi spadă, poveștile piraţilor infami sau ale cavalerilor curajoși. Eroii, adesea cutezători, trăiesc aventuri extraordinare şi, de cele mai multe ori, neprevăzute. Printre cele legendare se numără: Tarzan, omul-maimuţă, de W.S.

Van Dyke (1932), Fără onoare, de Zoltan Korda (1939), Omul din Rio, de Phillipe de Broca (1964), Aguire, mânia lui Dumnezeu, de Werner Herzog (1972)…

„Râsul este rază de soare…” (Victor Hugo)

Comedia exploatează registrul de umor şi caută să distreze spectatorul, punând în scenă personaje, situaţii sau dialoguri nebuneşti, mizând pe jocuri de cuvinte, aluzii, insinuări şi greşeli intenţionate de limbaj. Pe vremea filmelor mute, genul comediei a fost la apogeul său, Charlot făcând din pantomimă un vector esenţial al comediei. Începând cu revoluţia filmelor vorbite, umorul rezidă mai degrabă într-un comic de situaţie sau de limbaj. Printre cele mai apreciate amintim: S-a întâmplat într-o noapte, de Frank Capra (1934), Confessions of a Cheat, de Sacha Guitry (1936), Unora le place jazzul, de Billy Wilder (1959), Vacanţa domnului Hulot, de Jacques Tati (1953), Marea hoinăreală, de Gerard Oury (1966), Monty Python şi Sfântul Graal, de Terry Gilliam şi Terry Jones (1975)…

Monty Python…, de Terry Gilliam şi Terry Jones.

.

Arta deznădejdii

Drama abordează chestiuni grave şi pune în joc conflicte sociale, psihologice, amoroase şi politice. Adesea emoţionează până la lacrimi. Drama poate contamina toate genurile, chiar şi burlescul, aşa cum se întâmpla, de exemplu, în filmele lui Chaplin, unde râsul şi plânsul sunt

cele două faţete ale aceleiaşi piese… Printre cele devenite celebre amintim: Pe aripile vântului, de Victor Fleming (1939), Copiii Paradisului, de Marcel Carné (1945), Diavolul în corp, de Claude Autant-Lara (1947), Cele patru sute de lovituri, de François Truffaut (1959), Moarte la Veneţia, de Luchino Visconti (1971), Naşul, de Francis Ford Coppola (1972)…

„Sunteţi ficţiune, himere ale regatului poeziei, personaje într-o poveste fără sfârşit”. (Poveste fără sfârşit, de W. Petersen)

Fantasticul face apel la supranatural pentru a îmbarca publicul pe corabia aventurilor în afara timpului şi a realităţii. Acest gen şi-a extras subiectele din literatura cu acelaşi nume şi regrupează sub aceeaşi umbrelă atât filmele SF, cât şi anumite filme de acţiune şi aventură.

Construind un univers magic şi fermecat, Georges Méliès este precursorul acestui gen. Printre titlurile consacrate menţionăm: A şaptea pecete, de Ingmar Bergman (1957), 2001: O odisee spaţială, de Stanley Kubrick (1968), Întâlnire de gradul trei (1977) şi E. T. Extraterestrul (1991), de Steven Spielberg, Omul elefant, de David Lynch (1980), saga StarWars, din 1977 până în 2015…

 

 

„Către infinit şl mai departe”

(Povestea jucăriilor)

Filmul de desene animate, realizat cu ajutorul mai multor desene ce descompun mişcările, este predecesorul filmului de animaţie ale cărui personaje sunt modelate şi animate de logicieni. Astăzi, numeroase producţii combină cele două procedee. Walt Disney rămâne părintele fondator al genului, împreună cu Hayao Miyazaki, maestrul şcolii japoneze. Urmaşii lor sunt studiourile Pixar sau Dreamworks, însă, de asemenea, Bibo Films sau Blue Spirit, pe filieră franceză. Din titlurile cele mai cunoscute fac parte: Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici (1937), Fantasia (1940), Bambi (1942), de Walt Disney, Călătoriile lui Gulliver, de Max şi Dave Fleischer (1939), Motanul Fritz, de Ralph Bakshi (1972), Asterixşi Obelix, de Rene Goscinny (1967), Regele şi pasărea, de Paul Grimaud şi Jacques Prevert (1980), Povestea jucăriilor, creat de studiourile Pixar (1995)…

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère