Cele mai însemnate 10 curente filozofice din istorie

0
240

Departe de oraş

În filozofie, primul dintre cele mai însemnate 10 curente filozofice din istorie – cinismul, nu are nimic în comun cu expresia uzuală, având conotaţie negativă şi dispreţuitoare. Şcoala, instituită în secolul al V-lea î.Hr., propovăduieşte, de fapt, întoarcerea la o viaţă liberă şi cumpătată, departe de toate convenţiile sociale care guvernează oraşul şi îngrădesc libertatea. Fondată de Antistene, şcoala cinică este reprezentată de Diogene, înţelept renumit pentru invectivele sale, indecent şi nepăsător faţă de normele impuse de societate şi care trăia într-o sărăcie lucie.

Ordinea perfectă

Stoicismul. Pentru a trăi fericiţi şi liberi, este inutil să încercăm să modificăm lucrurile asupra cărora nu avem niciun fel de putere. Concepând fiecare suflet ca pe o bucată din univers, stoicismul se centrează din nou pe individ şi îi permite discipolului să atingă pacea în armonie cu natura, fără să mai fie nevoie să invoce puterea de dincolo. Epictet, Cicero şi Marc Aureliu sunt uniţi prin stoicism, curent constituit la Atena în secolul al IV-lea î.Hr. de către Zenon din Kition. Abordarea fiinţei umane în dimensiunea sa psihologică a inspirat terapiile cognitiv- comportamentale moderne.

„Omul care nu se mulţumeşte cu puţin nu va fi niciodată mulţumit de nimic.” Epicur

Contrar ideilor răspândite, epicureismul nu elogiază plăcerile decât atunci când acestea sunt resimţite în cadrul unui ascetism moderat. Beţiile şi petrecerile destrăbălate nu fac parte din programul acestei şcoli greceşti, înfiinţată în secolul al IV-lea Î.Hr., care propagă filozofia cumpătării înainte de toate şi care crede într-un materialism absolut al lumii. Pentru Epicur, fondatorul său, fericirea constă, în primul rând, în absenţa durerii şi a neliniştii: aceasta este ataraxia, starea de linişte sufletească, refuzul oricărui fel de exces.

Supremaţia sensibilului

Pentru empirişti, toate cunoştinţele provin din experienţele simţurilor. Născută în timpul Antichităţii printre medici, principiile acestei mişcări filosofice au fost apărate încă din Renaştere de către Francis Bacon şi John Locke. Opunându-se, în egală măsură, atât raţionalismului lui Descartes, cât şi celui al lui Leibniz, această mişcare vrea să desfiinţeze gândirea deductivă, care se bazează pe principii acceptate de autoritate; David Hume este cel care pune la îndoială chiar şi principiul cauzalităţii şi posibilitatea de a stabili legi universale. Empiriştii îşi propun să substituie supremaţiei gândirii experienţa, singura capabilă să creeze ştiinţa.

Ideea și materia

Idealismul afirmă că nu există realitate independent de gândire. Lumea reală şi fiinţele nu există decât în cadrul ideilor şi al reprezentărilor pe care noi ni le construim. Acestea sunt principiile avansate de Platon, în secolul al V-lea î.Hr., urmat apoi de René Descartes, în secolul al XVII-lea. „A fi înseamnă a fi perceput”, rezumă George Berkeley la începutul secolului al XVII-lea. Acest concept, care se conturează în opoziţie cu materialismul, va fi dezvoltat mai cu seamă de către Immanuel Kant şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel, în secolul al XlX-lea.

Epoca dubiului

Pentru  sceptici, printre care şi Sextus Empiricus, spiritul uman nu este în măsură să ajungă la vreun adevăr; singura modalitate de a obţine liniştea sufletească este deci renunţarea la judecată. Acesibilă este doar o anumită cunoaştere experimentală a lumii exterioare. Fondat de filosoful Pyrrho, scepticismul l-a influenţat în mod deosebit pe Montaigne, care pretinde că a renunţat la descoperirea funcţionării lumii doar pentru a putea să exploreze propria lume interioară.

Întoarcerea la lucruri

Fenomenologia se alătură studiului fenomenelor şi al experienţelor trăite. înfiinţată de austriacul Edmund Husserl, la începutul secolului XX, această mişcare filosofică este răspândită în Germania de către Edith Stein şi Martin Heidegger, iar în Franţa, prin lucrările lui Paul Ricoeur, Emmanuel Levinas şi Jean-Paul Sartre. Această şcoală pledează pentru întoarcerea la lucruri, la semnificaţia lor, ţinând cont nu de cuvinte, ci, mai degrabă, de acţiunile prin care acestea îşi fac vădită prezenţa. Pentru că se vrea mai degrabă o descriere a ceea ce a fost trăit, această filosofie respinge orice tentativă de explicare a lumii.

„Sapere aude! Îndrăzneşte să gândeşti!” (Kant, Ce sunt luminile?)

Filosofia Iluminismului explorează şi readuce în discuţie întreg mecanismul de funcţionare al societăţii secolului al XVIII-lea. Acesta se dezvoltă în jurul a două teme capitale: întoarcerea la natură şi căutarea fericirii. De la Montesquieu până la Voltaire şi Rousseau, filosofii Iluminismului denunţă prejudecăţile şi abuzurile puterii, propunând un model nou de societate, liberală şi tolerantă, eliberată de sclavagism şi absolutism şi bazată pe educaţie, capabilă să emancipeze omul de sub toate tutelele pe care guvernul le găseşte potrivite „pentru el”.

„Putem întotdeauna să facem ceva cu ceea ce au făcut alţii din noi.“ (Sartre)

 

Existenţialismul a fost făcut cunoscut îndeosebi de către Jean-Paul Sartre, între 1945 şi 1955, dar acest curent filozofic este mult mai vechi. Deşi, încă din secolul al XlX-lea, Kierkegaard se opune oricărui sistem filozofic, acest curent pune accent, mai degrabă, pe cele trăite decât pe fiinţă şi refuză orice formă de supremaţie a esenţei asupra existenţei. Fiecare persoană este o fiinţă unică, definită prin acţiunile sale, precum şi prin valorile pe care le apără. Refuzarea oricărei forme de determinism este cea mai nobilă dintre toate îndatoririle omului. Fiecare om este ceea ce face el însuşi din sine şi, pentru că el este singurul care deţine această libertate, el însuşi este pe deplin responsabil de ea.

Lumea ca structură

Apărut în anii ’60, structuralismul pune în evidenţă importanţa întregului în raport cu părţile, în particular cu individul. Acest curent se aliniază relaţiilor care unesc faptele între ele mai degrabă decât faptelor înseşi. Reprezentând baza antropologiei sociale, dezvoltată de Claude Levi-Strauss, structuralismul reprezintă deci o metodă mai degrabă decât o filosofie. În toate domeniile vieţii sociale există legi care, în mod inconştient, structurează producţia umană conferindu-i un sens. Studiind inconştientul „structurat ca un limbaj”, Jacques Lacan introduce structuralismul în psihanaliză. Pe acelaşi postulat se bazează Roland Barthes în literatură, iar Michel Foucault şi Louis Althusser, în filosofie.

Pentru Umberto Boccioni, autor al lucrării Forme unice ale continuităţii în spaţiu, corpul joacă un rol fundamental în percepţia lumii exterioare, deoarece el este în permanentă mişcare faţă de aceasta.

 

Informații suplimentare puteți găsi și aici.

Alte articole care v-ar putea interesa aici.

Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère