Prima operă
L’Orfeo (Orfeu).
În 1607, tânărul Claudio Monteverdi compune una dintre cele mai prestigioase 10 opere, afirmând astfel puterea magică a muzicii. Pentru a putea ajunge la o fuziune totală între muzică şi cuvânt, acesta încearcă să obţină acel affetto (simţirea), graţia aceasta pe care italienii o preţuiesc atât de mult. Astfel, corurile sporesc efectul dramei trăite de tânărul poet Orfeu, pornit în căutarea lui Euridice în Infern. Monteverdi are un succes fulgerător şi devine muzicianul dramatic cel mai proeminent din generaţia sa.
Opera regelui
A doua dintre cele mai prestigioase 10 opere este opera Atys. Membru pregnant al Curţii lui Ludovic al XlV-lea, Jean-Baptiste Lully domină scena teatrului liric în perioada Marelui Secol. În fiecare an, acesta compune câte o operă nouă. în 1676, Lully compune Atys, inspirată din Metamorfozele lui Ovidiu, pe un libret semnat de Philippe Quinault. La reprezentarea operei, Lully aduce pe scenă 77 de muzicieni ai Academiei regale de muzică. Atys este opera favorită a lui Ludovic al XlV-lea, pe care o cântă el însuşi adesea. Dragostea se află în centrul intrigii, care reuneşte numeroase personaje mitologice.
Arhetipul operei baroce
Autor al operei Dido and Aeneas, (Didona şi Enea), Henry Purcell îşi îngăduie o mare libertate în compoziţie, departe de rigiditatea regulilor impuse de opera engleză în secolul al XVII-lea. Capodoperă a muzicii baroce, opera este remarcabilă prin claritatea şi simplitatea ei. Practic, toate rolurile, mai puţin cel al eroului Enea, sunt repartizate vocilor de soprană, acompaniate de clavecin. Compozitorul produce o emoţie violentă în scena finală, cu ocazia jeluirii Didonei.
Naşterea operei comice
Inspirată de o comedie creată la Napoli, La Serva Padrona (Servitoarea stăpână) declanşează, în timpul prezentării sale la Opera din Paris, cearta Bufonilor – luptă decisivă între susţinătorii tradiţiei italiene şi cei ai operei franceze. Lucrarea lui Giovanni Battista Pergolesi, intriga farsei conjugale, muzica sa înălţătoare şi emoţionantă îi şochează pe apărătorii tragediei lirice franceze, în fruntea cărora se afla Rameau. într-un pamflet devenit celebru, Rousseau îi ia apărarea lui Pergolesi: „Model de cântec, de unitate a melodiei, de dialog şi de gust… Puţini muzicieni francezi sunt în stare să-i perceapă frumuseţea”. Aşa se naşte opera comică.
„Adevărata muzică este limbajul inimii”
Lui Jean-Philippe Rameau i-au fost reproşate orchestrarea foarte bogată a operei Les Indes Galantes (Indiile galante),
precum şi complexitatea partiturii sale. Totuşi, tocmai acestea îi conferă originalitatea şi forţa celei de-a doua compoziţii în patru acte pentru Opera din Paris, care, într-un peisaj exotic, celebrează triumful iubirii. Un spectacol bogat în recuzită – decoruri, costume şi maşinării, în care dansul are un rol esenţial.
Decor din opera Indiile galante, de Jean-Philippe Rameau.
După moda italiană
Compusă de Andre Grétry, opera Zémire et Azor (Zemira şi Azor) este prezentată la Fontainebleau în 1771. Dedicată doamnei Du Barry, această operă se bucură de un succes imens, graţie căruia este reprezentată în toată Europa timp de aproape două decenii. Intriga este inspirată din povestea Frumoasa şi Bestia, mutată într-un Orient exotic al palatelor încântătoare şi al parfumatelor grădini de trandafiri. Partitura abundă în declamaţii şi oferă un loc de frunte micilor arii după moda italiană.
Tragedia la Gluck
Iphigénie en Tauride (Ifigenia în Taurida).
În 1779, tragica poveste a dinastiei Atrizilor îl inspiră pe Christoph Willibald von Gluck să compună o operă. Aceasta începe cu o uvertură cu accente de furtună violentă, urmată de un recital emoţionant al Ifigeniei. „Liniştea s-a lăsat din nou, dar vai, în străfundul inimii mele, furtuna clocoteşte încă!”
Rosina la operă
Giovanni Paisiello a scris cele mai frumoase opere bufe (uşoare) napolitane. Ţarina Ecaterina l-a numit dirijor de cor, deoarece compusese, inspirat de piesa lui Beaumarchais, Bărbierul din Siviglia, ovvero La precauzione inutile (Bărbierul din Sevilla sau Precauţia inutilă). Plină de vervă şi presărată de arii subtile şi efervescente, opera este reprezentată de sute de ori şi pare să fi fost sursa care l-a motivat pe Mozart să compună Nunta lui Figaro, a doua parte a trilogiei lui Beaumarchais, inspirată de Bărbierul din Sevilla.
Arta conversaţiei cântate
Personajul Figaro în secolul al XVIII-lea.
Le nozze di Figaro o sia La folle giornata (Nunta lui Figaro sau O zi nebună) este inspirată din piesa cu acelaşi nume scrisă de Beaumarchais. Pentru a evita cenzura căreia piesa îi căzuse victimă, Mozart, împreună cu libretistul său, Lorenzzo Da Ponte, estompează trăsăturile prea stridente ale criticii sociale, care rămâne totuşi fundalul pe care se ţese intriga. Compozitorul inventează recitative incredibile, la fel de naturale ca şi conversaţiile şi cavatinele intime (arii de operă într-un pasaj solo, caracterizate prin simplitate), care evidenţiază personajele şi profunzimea stărilor lor sufleteşti.
Regele operelor
Die Zauberflote (Flautul fermecat) este ultima operă compusă de Mozart. Sub aparenţa unui basm, intriga explorează o tematică metafizică şi spirituală masonică: lupta dintre lumină şi întuneric, cunoaştere şi ignoranţă. Flautul magic, care simbolizează muzica, constituie atuul tinerilor eroi Tamino şi Pamina în încercările iniţiatice de care au parte în drumul lor spre cunoaştere. Geniul lui Mozart pare să fi amestecat în creuzetul limbajului său auditiv şi vizual toate genurile pentru a face din Flautul fermecat un fel de parabolă a lumii.
Crochiu pentru personajul Papageno.
Informații suplimentare puteți găsi și aici.
Alte articole care v-ar putea interesa aici.
Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère
