„Nu i-am urmat lui Ludovic al XVI-lea, ci lui Carol cel Mare.”
Prima dintre cele mai remarcabile 10 personalități – Napoleon Bonaparte este cel care pune capăt definitiv Revoluţiei şi haosului creat de aceasta, fără a suprima însă realizările din această perioadă. Pe ruinele Vechiului Regim, el construieşte o Franţă victorioasă şi îi conduce pe soldaţii Republicii, într-o epopee militară ieşită din comun, către cele patru colţuri ale Europei, care vede cum „un mic caporal corsican” îşi pune o coroană imperială pe cap. Însă acest strateg fără de pereche pune, de asemenea, bazele instituţiilor juridice şi administrative ale Franţei moderne. După a doua abdicare a sa, în 1821, Napoleon moare în exil pe insula Sfânta Elena.
Napoleon în cabinetul său de lucru, Jacques-Louis David, 1812.
„Regele francezilor”
Aşezat pe tronul Franţei după abdicarea lui Carol al X-lea, Ludovic-Filip I rupe orice legătură cu autoritarismul celui dintâi, fără ca măcar să se folosească de reformele care ar fi putut moderniza viaţa politică. Tensiunile opoziţiei republicane, în frunte cu Raspail, Ledru-Rollin, Barbès…, răbufnesc în februarie 1848. Ludovic-Filip abdică şi pleacă în Anglia, unde moare doi ani mai târziu.
„Republica este guvernarea care ne scindează cel mai puţin.”
Partizan al monarhiei parlamentare, Adolphe Thiers este conducătorul guvernului sub Monarhia din Iulie şi joacă un rol important în venirea la putere a lui Ludovic Napoleon Bonaparte, în 1848, înainte de a se retrage şi de a stigmatiza politica imperială. Republican moderat şi conservator, Thiers ajută la prăbuşirea Comunei, devenind astfel unul dintre cei mai eficienţi apărători ai Republicii, la stabilirea căreia în peisajul politic francez contribuie şi el.
„Las moştenire: dragostea mea pentru libertate şi adevăr; ura mea pentru minciună şi tiranie.”
Giuseppe Garibaldi. Atât în America de Sud, cât şi în Italia, în timpul luptelor duse pentru unire, apoi în luptele dintre Franţa şi Prusia, Garibaldi a fost un erou pentru independenţa popoarelor. Aventurier romantic, el duce aceste lupte încercând din răsputeri să nu depindă niciodată de interese politice.
Celalalt Napoleon
Napoleon al lll-lea. Cel pe care Victor Hugo l-a supranumit „Napoleon cel mic” a fost, în mod avantajos, ales preşedinte al Republicii, înainte ca, în 1851, să restabilească Imperiul în avantajul său. Perioada sa de domnie se împarte în două: o fază de adevărată creştere industrială şi economică (ridicarea marilor magazine la Paris, dezvoltarea căilor ferate…), marcată de lucrări importante care transformă profund Parisul, şi o fază cu o politică externă hazardată, influenţat fiind de împărăteasa Eugenia.
„Guvernul poporului, ales de către popor şl pentru popor, nu va dispărea nicicând de pe fața lumii.”
Pionier umil, devenit cel de-al şaisprezecelea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln iese victorios din Războiul de Secesiune şi, în 1863, semnează cel de-al 13-lea Amendament al Constituţiei, care interzice sclavia. Înainte de a fi ucis de un glonţ tras în ceafă în timp ce asista la o piesă de teatru, omul de stat cel mai charismatic din istoria Statelor Unite a impus un nou stil de guvernare, consolidând considerabil puterea executivă.
„Cu fier şi sânge s-au rezolvat marile probleme ale vremurilor noastre.”
Pentru a realiza alianţa germana în beneficiul Prusiei, Otto Von Bismarck alege facţiunea politică a regelui, în detrimentul intereselor castei sale, şi îşi transforma ţara într-una dintre cele mai mari puteri europene. Sub autoritatea sa, Imperiul German este proclamat în 1871, iar Wilhelm I devine Kaiserul. Acesta întăreşte unitatea imperială, impune Germaniei o monedă unică, numită marcă, şi domină scena diplomatică timp de douăzeci de ani, obligând Europa să accepte un sistem de alianţe bazat pe izolarea Franţei.
Epoca Victoriană
Victoria I. Suverana a cărei domnie a fost cea mai lungă şi cea mai glorioasă din istoria Marii Britanii, Victoria I, întruchipează cu măreţie grandoarea britanică ajunsă la apogeu. Imperiul pe care îl conduce se întinde pe suprafeţe imense şi acoperă o cincime din uscatul planetei. Dominaţia britanică, aproape de necontestat, se manifesta, aşadar, atât în plan industrial („atelierul lumii”), comercial sau maritim, cât şi în domeniul diplomatic (pax britannica). Epoca victoriană este, de asemenea, remarcabilă prin statornicia ce o caracterizează: în şaizeci şi patru de ani de domnie, Marea Britanie reuşeşte să se ţină departe de războaie şi revoluţii, iar evoluţia sa se separă de restul ţărilor europene: din 1837 până în 1901, suverana reuşeşte să-şi păstreze tronul, în timp ce în jurul ei regimurile şi suveranii se prăbuşesc.
„Fecioara roşie”
Louise Michel. Învăţătoare dedicată cu pasiune luptelor sociale ale Comunei, Louise Michel, supranumită „Fecioara Roşie”, participă la insurgența împotriva monarhiştilor, dar este arestată şi deportată în Noua Caledonie. Eliberată în 1880, ea devine o militantă neobosită în numele teoriilor anarhiste, precum şi una dintre figurile de seamă ale mişcărilor muncitoreşti de la sfârşitul secolului al XlX-lea.
Republicanul
În 1870, Leon Gambetta proclamă în Franţa întoarcerea la Republică şi o apără împotriva celor care speră într-o restaurare a monarhiei. Ajutat de elocvenţa sa de tribun, Gambetta întruchipează toate marile idealuri republicane de laicitate şi dreptate: libertatea presei, educaţia obligatorie şi gratuită, separarea Bisericii de stat…
Informații suplimentare puteți găsi și aici.
Alte articole care v-ar putea interesa aici.
Zapping prin cultura generală, Editura Rao, Isabelle Fougère
