Originea chimenului (Carum carvi) nu este pe deplin elucidată: unii cercetători susţin că este originar din Asia Mică (actualul teritoriu al Turciei), de unde ar fi fost răspândit de către greci şi apoi de romani, în timp ce alţii susţin că provine din Caucaz ori chiar din ramura sudică a Carpaţilor.
Cert este că planta cu flori albicioase, cu seminţe cenuşii la culoare şi cu o aromă răcoritoare s-a răspândit astăzi în toată lumea, crescând din India şi până în vestul Europei, fiind aclimatizată şi în America de Nord, în America de Sud ori în Africa. Primele dovezi despre folosirea chimenului în scopuri medicinale le avem de la învăţaţii egipteni, care l-au descris în papirusurile lor la fel ca şi medicii Greciei antice. Pe timpul împăratului roman Iulius Cezar, chimenul a fost introdus în dieta soldaţilor, pentru a-i feri de bolile infecţioase, de epuizare şi de afecţiunile digestive. În medicină populară a diferitelor popoare europene chimenul este nelipsit, fiind folosit în alimentaţie, că medicament şi, nu în ultimul rând, ca ingredient magic.
În Germania chimenul a fost considerat un panaceu în afecţiuni gastrice şi intestinale, de aceea din el se făcea un lichior (“Kummel”) folosit în inapetență.
Seminţele pisate se puneau în baia sugarilor pentru a le calma colicile. În Olanda, aburul emanat de fiertura de chimen era inhalat pentru uşurarea respiraţiei şi vindecarea celor cu bronşită, iar în Franţa se pune şi acum în diferitele feluri de brânză fermentată, pentru a uşura digestia. În arhipelagul britanic, chimenul se dădea găinilor pentru a nu se rătăci şi a rămâne “legate” de gospodărie.
În România, chimenul se mai numeşte şi secarea, chimion, chimin sau chiman. El este printre puţinele condimente care cresc spontan la noi, diferite varietăţi de chimen fiind întâlnite prin fâneţele şi pe pajiştile din zonele de deal, montane şi subalpine. Planta foarte răspândită, există numeroase cunoştinţe în medicină populară despre utilizarea seminţelor sale.
Decoctul şi ceaiul din seminţe de chimen se dădeau copiilor mici ca să nu plângă de dureri de burtă. Tot cu el erau spălaţi pe cap copiii contra bubelor, iar fetele din unele sate se spălau cu zeamă de chimen călduţă, ca să se facă frumoase şi să aibă faţa curată. Peste tot se punea în vin sau ţuica, pentru pofta de mâncare. Chimenul fiert în lapte sau apă se lua pentru bolile inimii. Se mai folosea la răceli sau pentru boli femeieşti combinat cu trandafir alb şi malin alb. Femeile care aveau copii mici mâncau supă de chimen, ca să aibă lapte mai mult.
Unde găsim chimenul
Chimenul este omniprezent în fâneţele de deal şi de munte, dar prezintă un mare impediment pentru culegători: creşte foarte răzleţ, iar seminţele sale, care sunt principală parte utilizată în terapie, sunt mult mai mici decât cele ale chimenului de cultură. De fapt, actualele specii de chimen de cultură au fost selecţionate de-a lungul a mii de ani, ajungându-se la soiuri foarte bogate în ulei volatil (cel mai important principiu activ al plantei), extrem de puternice din punct de vedere terapeutic, care sunt preferate soiurilor neselecționate. Aşadar, pentru a obţine maximul de foloase medicinale, este recomandată folosirea chimenului de cultură.
Cum se prepară?
Pulberea
Seminţele uscate se macina bine cu o râşniţă de cafea, până când devin o pulbere fină, care se păstrează maxim 7 zile într-un borcan închis ermetic, la frigider. Se administrează de regulă câte jumătate de linguriţă, de 4 ori pe zi.
Infuzia
Într-o cană cu apă clocotită, se pun 1-2 linguriţe de seminţe; se acoperă şi se lăsa aşa vreme de 15 minute, după care se filtrează. Infuzia se consuma cât de caldă posibil, pentru a avea maximumul proprietăţilor antispastice şi calmante.
Uleiul volatil
Se extrage doar prin procedee industriale, prin distilare şi, mai rar, prin antrenare cu alcool. Se găseşte în farmaciile şi în magazinele naturiste, dar trebuie să aibă specificat pe ambalaj faptul că este valabil şi pentru uz intern. La adulţi, se administrează câte 2-6 picături de trei ori pe zi; la copiii între 6 şi 16 ani – 1-3 picături; de 2-3 ori pe zi, la copiii între 1 an şi 6 ani – sub o picătură pe zi, adică maximum 0,02 ml pe zi. Uleiul de chimen este inclus şi în diverse siropuri ori ceaiuri preambalate, cu efecte calmante pentru copii.
Tinctura
Se pun într-un borcan 10 linguri de pulbere de seminţe, care se acoperă cu 400 ml de alcool alimentar de 50 de grade, amestecând continuu. Când întreaga masă de pulbere a fost acoperită, se închide borcanul ermetic; se lasa conţinutul la macerat vreme de 12 zile. Apoi preparatul se strecoară, se adaugă 10 picături de ulei volatil de chimen; se agită bine; extractul astfel obţinut se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează o linguriţă de 4 ori pe zi, în tratamente cu o durată de 1-3 luni.
Uleiul pentru uz extern
În jumătate de litru de ulei de măsline sau floarea-soarelui se pun 10 linguri de pulbere de seminţe de chimen. Se lasă la macerat vreme de 2 săptămâni, la soare, după care se filtrează; se adaugă 15 picături de ulei volatil de chimen; preparatul astfel obţinut se trage într-o sticlă închisă la culoare; se păstrează în locuri întunecoase şi reci.
Ceaiul de chimen dulce te scapă de kilograme în plus
Chimenul dulce este o sursă excelentă de vitamina C şi vitamine din complexul B. Astfel, consumul de seminţe de chimen dulce contribuie la întărirea sistemului imunitar şi la reducerea colesterolului rău. Întrucât este bogat şi în fibre, chimenul dulce ajută la buna funcţionare a sistemului digestiv. Ceaiul de chimen dulce este un aliat de nădejde în lupta cu kilogramele în plus. Consumat în mod regulat, contribuie la scăderea în greutate.
Diuretic şi laxativ
Pe lângă faptul că acţionează ca un supresor al apetitului, ceaiul de chimen dulce este de asemenea un bun diuretic şi laxativ, cât şi un antioxidant şi stimulent al metabolismului. Datorită acestor proprietăţi, ceaiul de chimen este recomandat în curele de slăbire. Deşi are efecte benefice remarcabile, ceaiul de chimen dulce îşi va face efectul în timp, motiv pentru care este recomandat să se bea pe o perioadă mai lungă de timp.
Mod de preparare: pentru a prepara un ceai de chimen dulce în combinaţie cu urzică ai nevoie de o lingură de seminţe de chimen dulce şi două linguri de frunze de urzică; peste care se toarnă 3 ceşti cu apă şi se pune la fiert. Dacă vrei să prepari un ceai doar din seminţe de chimen dulce, toarnă 4 linguri de seminţe în apă care deja a dat în clocot, după care lasa ceaiul să fiarbă încă 5 minute, iar apoi ia-l de pe foc şi lasă-l la infuzat timp de 5 minute. Ceaiul se poate bea atât cald, cât şi rece, de 3-4 ori pe zi.
Precauţii şi contraindicaţii
La copiii mici se administrează intern cu prudenţă, întrucât poate declanşa crize de epilepsie. De aceea, chimenul nu este recomandat femeilor însărcinate sau persoanelor care suferă de epilepsie. De regulă, pentru copiii foarte mici este recomandat din acest motiv feniculul, în locul chimenului. La femeile însărcinate, supradozarea seminţelor de chimen (peste 7 g luate zilnic) poate chiar produce avortul.
Consumul excesiv de ceai de chimen dulce poate avea efecte negative asupra sistemului digestiv, cauzând spasme. Chimenul dulce poate fi toxic în doze mari, aşadar nu depăşi doza recomandată. Chimenul este contraindicat persoanelor care au alergie la plantele din familia Apiaceae (Umbeliferae). În cazul în care ai alergie la chimen, întrerupe consumul de ceai şi adresează-te unui medic. Simptomele cele mai frecvente sunt: mâncărimile şi înroşirea pielii.
Referință : formula-as.ro
Jurnal Spiritual
