„Mecanica inimii”, ultimul spectacol al artistei, va avea premiera oficială în septembrie, în prezența autorului Mathias Malzieu.
A regizat 29 de spectacole şi a scris opt cărţi. Regizoare și scriitoare importantă a tinerei generații, Chris Simion are un CV impresionant. A debutat la vârsta de 16 ani şi a absolvit două facultăţi, Teatrologie şi Regie. În adolescență, a primit o bursă de un an la Sanskriti Kendra în New Delhi. Artista a înfiinţat, alături de Pascal Bruckner, compania de teatru D’AYA.
La 37 de ani, Chris Simion spune cu mândrie: „Nu am avut pe nimeni în familie care să-mi croiască locul în societate, nu sunt nici fiica lui Eugen Simion, cum se tot bârfea, nu m-am culcat nici cu Pascal Bruckner, din păcate că să devină preşedintele onorific al Companiei de Teatru D’AYA. Succesul stă în credinţă mea. Am un partener mult mai tare la care nu ţin şmecheriile, mă uit în Sus, apoi în suflet, mă rog şi dacă am credinţă e cu mine până la capăt.” „Mecanica inimii”, cea mai recentă piesă pusă în scenă, va avea premiera oficială în septembrie, în prezenţa autorului Mathias Malzieu.
EVZ: Cât de mult diferă piesa de teatru „Mecanica inimii”, faţă de carte?
Chris Simion: În primul rând am adăugat un alt plan textului, faţă de cel fantastic pe care l-a dat scriitorul, planul realist. Spectacolul meu începe şi se termină într-o sala de operaţie unde un copil suferă o intervenţie chirurgicală, în loc de inimă i se pune un ceas cu care trebuie să trăiască tot restul vieţii. În timpul operaţiei face un stop cardiac şi intră în moarte clinică. Comă în care stă durează 3 ani. Când îşi revine nu ştim dacă basmul la care am asistat este o poveste reală şi din cauza căruia a suferit atâta sau a fost doar un coşmar petrecut în timpul comei. Un regizor, oricât de fidel rămâne textului, îşi este dator să îşi spună propria lui poveste în spectacol. Altfel nu ar putea transmite emoţie.
Care a fost cel mai mare obstacol în viață?
Nu am obstacole. Am încercări şi lecţii. Nu există „cea mai mare” sau „cea mai mică”. Toate au rostul lor şi vin în momentul în care trebuie chiar dacă uneori nu înţelegi ce ţi se întâmplă. Am învăţat să nu mai întru în panică şi să nu mai caut logică acolo unde ea nu există. Răspunsurile le primeşti când eşti pregătit, nu când le ceri. Răbdarea este un exerciţiu pe care am început să îl practic. Atunci când cineva mă face să sufăr sau este nedrept, încerc să nu judec. Fiecare este răspunzător de ceea ce face. Cred atât de mult în momentul în care trebuie să dăm socoteală pentru faptele noastre, încât încerc să mă duc înspre acolo cu buzunarele cât mai goale.
Ce are special `Mecanică inimii`?
În primul rând că este o întâlnire. O întâlnire a mea cu actorii din distribuţie căci pot mărturisi că am distribuţia ideală, o întâlnire a actorilor între ei căci unii sunt la prima colaborare, o întâlnire a noastră cu textul care cred că este una dintre cele mai uimitoare poveşti din literatură contemporană, un basm plin de poezie şi sensibilitate, o întâlnire cu situaţia de a face spectacolul că pe un act de curaj, o producţie independenţa nu cu o masă şi două scaune, ci cu un decor complex, cu costume, lumini, efecte, video-proiecţie.
Ştiu că reuşiţi să faceţi teatru independent cu sala plină de 14 ani. Cum reuşiţi să va descurcat într-o perioada în care a fi artist este sinonim cu sacrificiul?
Că e mai mult sau mai puţin independent…e mai puţin important. Asta ar fi ambalajul pe care ţi-l asumi total sau parţial. Până acolo importantă este determinarea, ce te mâna înspre. Încep să simt că trebuie să spun o poveste dacă mă arde, dacă mă costă total, dacă mă bântuie, dacă nu îmi da pace. Altfel nu mă apuc de ea căci nu îi văd rostul. Citesc foarte mult şi din două sute de cărţi poate că aleg una sigură pe care să o montez sau nici atât. Una este să vibrezi literar şi cu totul altfel este să o simţi scenic. Toată lumea se miră de succesul pe care îl au spectacolele mele. succesul este direct proporţional cu sinceritatea cu care mă apuc de un proiect şi cu consumul pe care sunt dispusă să îl am. Nu am avut pe nimeni în familie care să-mi croiască locul în societate, nu sunt nici fiica lui Eugen Simion cum se tot bârfea, nu m-am culcat nici cu Pascal Bruckner din păcate că să devină preşedintele onorific al Companiei de Teatru D’AYA. Succesul stă în credinţă mea. Am un partener mult mai tare la care nu ţin şmecheriile, mă uit în Sus, apoi în suflet, mă rog şi dacă am credinţă e cu mine până la capăt.
Aţi acceptat vreodată un compromis legat de artă dumneavoastră?
O singură dată am făcut un text în care nu am crezut şi s-a răzbunat. Mi-am asumat asta. Am vrut să verific , să văd dacă pot să fac ceva în care să nu cred. Am dat greş. A fost un eşec. Nu aş mai face asta niciodată. Scenă se răzbună. Nu te iartă. Publicul la fel. Când lucrezi cu emoţiile şi psihicul oamenilor ai responsabilitatea totală pentru fiecare suflet care intră în sala, nu-ţi permiţi să rişti. Povestea pe care o spui ajunge la rădăcina sensibilităţii unui om, cu asta nu te joci. Că făcător de poveşti eşti dator să crezi maxim în ceea ce faci.
Spuneaţi că sunteţi fericită că „după 20 de ani în Bucureşti, oraşul nu v-a pervertit principiile”. Care este reţeta pentru a te păstra neatins?
Să ştii foarte clar ce vrei de la viaţă , ce scop existenţial ai. Când te defineşti că om, te defintesti şi că artist şi ştii care-ţi sunt limitele în care poţi să exişti. Sunt oameni care pot să doarmă noaptea liniştiţi făcând o crimă. Sunt alţii care suferă pentru că au fost urâcioşi cu un cerşetor într-o intersecţie. Nu există reţeta pentru asta. E un demers personal, al fiecăruia. Ne educăm individual. Mântuirea nu e în gaşcă, nu e la comun, e pe cont propriu că şi crucea pe care o avem de purtat.
Aţi regizat 29 de spectacole şi aţi scris opt cărţi. Ce proiecte urmează?
După ce scoatem oficial “Mecanică inimii” în prezenţa autorului Mathias Malzieu în septembrie la final, urmează “Ibrahim şi florile Coranului” că spectacol şi două cărţi. Reeditarea unui român mai vechi pe care l-am scris la 20 de ani “Spovedania unui condamnat” şi care zic eu că este interzis cititorilor care depăşesc vârstă de 25 de ani şi apariţia unei poveşti pe care am scris-o anul acesta, un canon, o poveste reală care se numeşte “40 de zile” şi care a fost scrisă în 40 de zile.
Sursa: EVZ.ro
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
