„Cimitirul sentimentelor” sau moartea iubirii

0
632

cimitirul sentimentelorCa și ființa umană, iubirea are menirea de a deveni veșnică și, în acest fel de a înveșnici și sufletele celor care au trăit-o. Însă, mai ales într-o lume precum este cea în care trăim acum, în care omul caută mai degrabă plăcerile trupești și iluzorii, confortul și comoditatea, inclusiv în materie de spiritualitate, nu puține sunt persoanele care, după ce își promiseseră anterior dragoste nețărmurită și nemuritoare, sunt regăsite în săli și instanțe de judecată, iar cuvintele și invectivele pe care și le aruncă reciproc par a fi rostite nu de două suflete care, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, au împărțit bucuriile și încercările căsniciei, ci injuriile aruncate reciproc fac rușine ființei umane raționale, încât un spectator obiectiv ar avea impresia că se luptă două împărății contrare – Dumnezeu și diavolul.

Vasile Pavelcu trata într-un capitol special despre „moartea” iubirii sau „cimitirul sentimentelor”, arătând că „unele senimente au o existență efemeră; în cursul unei zile ele pot străbate toste fazele pe care aceleași sentimente le parcurg în ani și zeci de ani. Unele se nasc repede și ușor , dar, abia născute și înfiripate, se ofilesc, se evaporă, aproape fără urmă, altele se nasc încet , au o viață zbuciumată, plină de peripeții, dar rezistă multă vreme, dovedind o robustețe excepțională. Între aceste extreme se plasează longevitatea medie a sentimentelor”. Cimitirul sentimentelor sau al afectivității „posedă morminte în care zac sentimente și pasiuni de vârstă diferită”.

Cauzele „mortalității” afective sau sentimentale identificate sunt trei: inaniția sau faptul de a nu mai hrăni la un moment dat dragostea intensă de la început, cu o cantitate absolut trebuitoare de emoții, sentimente, trăiri și dăruiri reciproce, de încredere și ajutor, ceea ce duce la stingerea treptată a ei; suprasolicitarea, care, încetul cu încetul, transformă această relație într-una unilaterală și dezechilibrată, în care partenerul cel mai egoist solicită și caută să „capteze”, să absoarbă resursele celuilalt, care ajunge să nu mai poată face față acestor pretenții egoiste, ce îi distrug intimitatea și personalitatea; uzura sau erodarea iubirii, fenomene și sentimente ce conduc spre sterilitate și automatism, o scheletizează și o devitalizează, transformând-o într-o „formă fără fond”, într-o conveniență socială fără o motivație profundă, însă alimentându-se cu nostalgia stărilor înalte de altă dată, hrănindu-se din intensitatea trăirilor de la debutul ei.

„Decristalizarea”, ultima și „trista metamorfoză” a sentimentelor, se aseamănă, atunci când acestea au fost legate și întreținute de rațiuni trupești sau materiale, cu evoluția stărilor naturale, putând pieri prin „inaniție”, prin „sațietate” sau suprasolicitare ori prin uzură sau automatism.

Iubirea care idealizase și înnobilase totul începe să devină lucidă și să dea realității adevărata ei semnificație. Iată cum este descris, dintr-o perspectivă psihologică, acest eșec sufletesc: „Timpul care trece, uzând treptat sentimentele, împrăștie euforia. Viața cotidiană înmulțește dovezile de adevăr. Adevărul țâșnește din incidente minore(…). Zi de zi, noapte de noapte fiecare este obligat să devină cât mai mult el însuși, adică mai aproape de adevăratele sale gusturi, de adevăratele sale dorințe și mai precis de maniera sa de a fi și de a acționa. Pe scurt, fiecarwe tinde să-și reafirme adevărata personalitate.

Cât despre viziunea despre partener(ă), și ea se modifică. Privim altfel, găndim altfel: perspectivele sunt mai puțin roz, fantasmele se volatizează, aparențele se dizolvă, asemănările dispar, fețele necunoscute se revelează. Fiecare crede că celălalt s-a schimbat, dar nu: redevine el însuși. Astfel, lucrurile împărtășite se reduc, pe măsură ce și gusturile de tandrețe și de mângâiere devin din ce în ce mai puțin pasionale.

În cele din urmă, cele trei procese care susțineau starea de îndrăgostire se fac țăndări. Fuziunii îi urmează de-fuziunea, idealizării luciditatea, identificării diferențierea. Și, cu atât mai bine, căci, deși cuprindeau energii pozitive, aceste procese ascundeau și germenii distrugerii”.

În cazul unor diferențe de temperament, caracter și personalitate prea mari și în lipsa dorinței de „acomodare” sau „armonizare” între cele două persoane, relația se rupe, fie de comun acord, fie la voința unilaterală a unuia dintre ei, ceea ce conduce la suferințe, deziluzii și urmări tragice pentru persoana părăsită, experiență ce îi zdruncină acesteia încrederea nu doar într-o viitoare relație, ci chiar în însuși rostul ei în lume și între oameni.

Într-o exprimare sufletească a sentimentului iubirii, constatăm că atunci când dezvoltarea lui nu a urmat și o direcție spirituală profundă, nașterea sa a avut aparența unui frumos și senin răsărit de soare care, în funcție de implicarea partenerilor, le-a înviorat viața și le-a luminat sufletul, dar, puțin câte puțin, din neputința lor de a-i păstra reflexiile strălucirii și căldurii sale, coboară spre apus, așternând, în sufletul celor ce altădată s-au scăldat în razele lui, întunericul singurătății și al suferinței.

„Familia contemporană, între ideal și criză” ,  Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teșu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here