Este dificil să fim precum cel considerat de noi a fi o autoritate. Dumnezeu s-a făcut om spre a fi asemenea neamului omenesc. Însă acestuia din urmă i-a fost greu să accepte o astfel de asemănare. Poate că nu ne este atât de greu să acceptăm dumnezeirea lui Hristos, pe cât ne este să acceptăm omenitatea Sa. Ne este mai dificil să acceptăm o omenitate fără de păcat a lui Hristos. El a avut parte de toate ispitele [ca rezultat al afectelor neprihănite asumate], cum ar fi bunăoară cele simţuale, dar şi de natură sufletească. Nepăcătoşenia Lui nu înseamnă aşadar că Hristos ar fi fost liber de orice ispită. Nu este uşor, de asemenea, pentru credincioşi să accepte păcătoşenia păstorului lor. Pe sfinţi, în bună măsură, îi considerăm nişte supraoameni. Credinciosul poate admite raţional faptul că păstorul său este păcătos. „Este şi el om ca şi noi”, se zice, însă a accepta cu inima reprezintă o altă chestiune.
Cei mai mulţi dintre noi oamenii vrem să existe cineva care să fie mai bun decât noi. Candidatul cel mai probabil la un astfel de rol este clericul. Un credincios spunea: „Ştiu că preotului nostru îi place să bea din când în când câte un păhărel de vin, ceea ce, desigur, nu mă deranjează, ci dimpotrivă; ştiu că este căsătorit şi prin urmare face anumite lucruri; toate acestea sunt normale, însă ca să mijlocească pentru mine aş vrea să fie undeva mai sus”. Şi în timp ce spunea asta şi-a ridicat uşor mâna deasupra capului: „Vreau ca părintele să fie cu câteva trepte deasupra mea”.
Aceeaşi raportare există şi în ceea ce priveşte mânia clericului. Mulţi oameni doresc ca slujitorul Bisericii să-şi ţină în frâu mânia, în cazul în care inevitabil se ajunge la aşa ceva. Unii totuşi mărturisesc că le-a plăcut când l-au văzut uneori pe preot mânios. „Preotul nostru predică cel mai bine atunci când este mânios”, spunea cineva. Unii dintre noi avem nevoie de mustrare, pentru ca neliniştea datorată sentimentului de vinovăţie să fie domolită în acest fel. Pe de altă parte, mulţi clerici pot deveni mai energici sub impulsul mâniei. Desigur, mânia nu este 0 expresie a dreptăţii dumnezeieşti şi rolul energizant pe care l-ar putea avea pentru slujitorul Bisericii este doar unul de scurtă durată.
Aşa cum este firesc, credincioşii aşteaptă o infirmare din partea clerului. Adevăratul slujitor al Bisericii valorifică acest lucru. Ştie că oamenii au nevoie de cineva care să-i susţină şi să le întărească convingerea că păşesc pe calea cea adevărată a credinţei. în predicile şi în întâlnirile sale de un fel sau altul, preotul îi asigură pe credincioşi de acest lucru însă lui însuşi cine îi dă o asigurare în această privinţă? Studenţii sau elevii care intră în facultăţile sau şcolile teologice (seminarii) se aşteaptă la început să găsească acolo nişte comunităţi ideale. Doresc ca mediul şcolar să le întărească credinţa. Însă ajunşi acolo, constată că studenţii teologi şi seminariştii sunt la fel ca ceilalţi, fapt care reprezintă pentru ei o adevărată dezamăgire. În loc să găsească oameni mai buni, află pe unii la fel ca ei sau chiar mai rău. Când ajung să-i cunoască mai bine, de regulă credincioşii sunt dezamăgiţi de clerici, deoarece i-ar fi voit altfel. Lor le plac măsurile duble. Au nevoie de cineva cu o morală mai înaltă, pentru ca ei înşişi să poată rămâne în continuare la un nivel mai de jos. Avem aşteptări mai mici de la un coleg decât de la un şef.
Vrem să credem că există sfinţi care au ajuns la desăvârşire şi sunt nişte supraoameni. Însă nici sfinţii nu sunt desăvârşiţi. Sfinţenie nu înseamnă nepăcătoşenie şi desăvârşire. Sfinţii au şi ei gânduri (imbolduri) egoiste, trupeşti şi agresive, precum şi îndoieli – la fel ca toţi ceilalţi oameni. Trupul clericului şi nevoile acestuia nu diferă de cele ale altor oameni. Aceleaşi dorinţe şi porniri egoiste se opun unei vieţi în duh, constituind, la fel ca la toţi ceilalţi, o piedică în calea binelui pe care ar voi să-l facă.
Faptul că preotul nu se află pe o treaptă mai înaltă îl încurcă şi pe el, şi pe credincioşi. Constatând că-i trec şi lui prin minte gânduri egoiste, ruşinoase şi agresive, la fel cum trec şi prin mintea păstoriţilor săi, ajunge la rândul său să fie dezamăgit: „Vai şi amar, dacă unul ca mine a ajuns să fie părinte duhovnicesc”, îi trece prin minte, „şi cu toate acestea iată că sunt. Ce s-ar întâmpla dacă ar şti fiii mei duhovniceşti? Este suficient de tragic că ştiu eu însumi”. Mai sunt şi acele momente, cum ar fi intrarea în Sfântul Altar, în care sentimentul propriei nevrednicii îl chinuie cumplit: „Ce caut aici? Cine sunt eu, de îndrăznesc să mă apropii de sfintele sfinţilor? Cine sunt eu ca să-i învăţ pe ceilalţi Cuvântul lui Dumnezeu?”
Însă păcătoşenia clericului aduce un folos, pe care în dezamăgirea lor rareori îl conştientizează atât clericii, cât şi laicii. Celui aflat cu mult mai sus decât mine îi poate fi greu să mă înţeleagă. Faptul că slujitorul Bisericii este nu doar un om al duhului, ci şi al trupului, înseamnă că nu va avea piedici în împreună-pătimirea sa cu orice păcătos. Putinţa de a se identifica cu celălalt poate constitui un avantaj în lucrarea pastorală. Îi este mai uşor preotului să ţină oglinda pentru ca ceilalţi să se vadă pe ei înşişi, când mai întâi s-a văzut pe sine. Când s-a privit pe sine cu sinceritate, cuvântul său către ceilalţi are ecou. Aceştia simt că înţelege şi că pot avea încredere în el.
Laicii tind să ceară foarte mult de la cleric şi poate ca procedează aşa, trecând peste faptul că este om ca şi ei, simţind că el este primul care a ridicat ştacheta, prin Predicile sale mustrătoare cu caracter moralizator. Conştient sau subconştient, avem o pornire de a surpa autoritatea, mai ales pe cea de ordin moral, pentru a ne justifica astfel cele rele ale noastre. Aşa se explică patima cu care mulţi caută şi vorbesc fără încetare de scandaluri provocate de clerici.
Cei care se prezintă pe ei înşişi drept simboluri ale unei moralităţi desăvârşite, atunci când viata lor ajunge să dezmintă acest lucru, se fac pasibili de osândă îndoită. Căderile lor constituie o justificare îndelung aşteptată pentru a ataca la ei ceea ce părea că-i plasează deasupra noastră. Intensitatea atacului este pe măsura nevoii pe care o satisface.
Nu pomenim însă, de regulă, despre criteriile diferite după care se judecă lucrurile. În romanul lui Olov Hartmann, “Mascarada sfântă”, soţia unui cleric, care în pofida statutului ei nu se considera pe sine creştină, îşi foloseşte toată energia spre a-şi ataca soţul pentru inconsecvenţele lui în calitate de povăţuitor creştin. Era uşor pentru ea, care nu-şi asumase nicio răspundere, să-l atace pe cel care îşi luase pe umeri o asemenea sarcină.
Aceia care nu renunţă niciodată la siguranţa oferită de viaţa lumească se grăbesc să reteze creanga pe care alţii îndrăznesc să se caţere. Cu cât un preot se arată mai mult a fi judecătorul moralităţii credincioşilor şi nu părintele lor duhovnicesc, se va expune dorinţei ascunse a celor mulţi de a-i răsturna din scaun pe cei aflaţi în poziţii de conducere.
Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros
Jurnal Spiritual
