Leagănul copilăriei – Croitorașul cel viteaz

0
124

Croitorașul cel viteaz – Poveste de Frații Grimm

Croitorașul la lucru

Într-o dimineaţă de vară, un croitoraș şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură.

Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:

– Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun!

Cuvintele femeii îi plăcură croitorașului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:

– Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…

croitorașul

Urmărește ”Croitorașul cel viteaz”- Video

Croitorașul cumpără magiun

Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină c-avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitorașului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în fiecare, şi în cele din urmă spuse:

– Da, da, nu-i rău! Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta!

Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun ş-o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată şi bombănind. “Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitorașul în sinea lui… Ş-o să-mi mai dea şi putere!”

Croitorașul începe să mănânce

Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug. “Nu m-ating de ea până nu dau gata vesta!” gândi croitorașul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la droaia de muște care moţăiau pe pereţi.

Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine.

– Hei, muștelor, da’ cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitorașul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi.

Dar muștele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului.

Atunci croitorașul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muște. “Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu minte” îşi zise el. Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muște zăceau răpuse-n faţa lui, cu picioruşele ţepene!

Șapte dintr-o lovitură

“Da’ ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!” se grozăvi croitorașul, admirându-şi singur vitejia. “O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!” îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: “Şapte dintr-o lovitură!”

“Da’ ce, parcă târgul ăsta al nostru, e de ajuns?” continuă croitorașul să vorbească cu sine însuşi. “Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!” Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel…

Se socoti el ce se socoti, şi cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul, hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă.

Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar.

Nici n-apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de acolo. O scoase dintre ramuri ş-o vârî şi pe dânsa-n buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni voiniceşte la drum, şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul.

Croitorașul se întâlnește cu uriașul

Drumul pe care-l apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitorașul dădu peste o namilă de uriaș care privea liniştit în zare. Croitorașul se apropie de dânsul, fără teamă, şi-i zise:

– Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi, asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii? Eu nu mă mulţumesc doar cu atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul… N-ai vrea să vii şi tu cu mine?

Uriașul se întoarse cu dispreţ spre croitoraș şi n-avu decât un singur răspuns:

– Ţi-ai şi găsit cu cine să mă-nsoţesc! Cu un coate-goale ca tine!

– Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi croitorașul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriașului brâul.

Cei doi își măsoară puterile

Uriașul citi: “Şapte dintr-o lovitură!” şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraș dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce-i stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu-l crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare.

Luă de jos un pietroi şi-l strânse în pumn, până ce începu să picure apa el.

– Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriașul.

– Numai atât?! păru să se mire croitorașul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!

Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n pumn până ţâşni tot zerul din ea.

– Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitorașul. Uriașul tăcu încurcat, dar parcă tot nu-i venea să creadă că fărâma asta de om are atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea drumului şi-l zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări.

– Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!

– Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pământ! Eu o să zvârl unul care n-are să se mai întoarcă niciodată…

Acestea fiind zise, croitorașul scoase pasărea din buzunar şi-i dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că-şi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse.

– Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?! Îl cam luă peste picior croitorașul.

Uriașul îi propune croitorașului să care copacul

– Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriașul. Da’, vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?

Îl duse pe croitoraș la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise:

– Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure!

– Da’ cum să nu, bucuros! răspunse croitorașul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea.

Uriașul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitorașul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi întoarcă capul, trebui să care-n spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraș pe deasupra!

Croitorașul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-n spinare asemenea greutate. Uriașul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise:

– Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat…

Croitorașul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parca l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş:

– Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă-n spate un fleac de copac ca ăsta!

De ce s-a urcat croitorașul în cireș?

Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă-n faţa unui cireş. Uriașul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până-n dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să-l prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia.

Dar vezi ca voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriașul îl lăsă din mână, cireşul îşi ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş.

Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Vă închipuiţi dumneavoastră că acum fu rândul uriașului să-l ia în zeflemea!

– Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?

– Ia auzi-l ce vorbeşte! Păi, putere am câtă pofteşti! se grăbi croitorașul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da’ vorba e c-am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzii prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!

croitorașulUriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioroarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitorașul. Atunci uriașul încercă altceva:

– De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriașilor, să stai acolo peste noapte.

Croitorașul merge la peștera uriașilor

Croitorașul se învoi bucuros şi-l urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriași care stăteau roată-n jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea. Croitorașul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: “Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în chichineaţa aia de atelier!”

Uriașul îl duse în dreptul unui pat şi-l îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitorașul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriașii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriașul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că-l sfărâmă-n două.

“De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!” se bucură uriașul, în sinea lui.

A doua zi, în zori, uriaşii o porniră-n pădure şi nici nu-l luară în seamă pe croitoraș. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitorașul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriașii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să-i facă pe toţi chisăliţă, o luară la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta.

Croitorașul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză straşnică!

Croitorașul ajunge la palat

După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată.

În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară-n jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: “Șapte dintr-o lovitură!”

– Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da’ ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti…

Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi-şi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece.

Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraș, să stea pe-ndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea împărăţiei.

În slujbă la împărat

Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce-l văzu că se trezeşte. Şi-n timp ce croitorașul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba.

– Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului!

Voinicul nostru se bucura de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum nu râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să-l pizmuiască pe voinic şi-ar fi vrut să-l ştie plecat peste mări şi ţări.

– Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, șapte dintr-o lovitură doboară…

Oștenii îl invidiază

Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea drumul din oştire.

– Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară șapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor.

Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.

Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor! Să-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.

Printr-un curtean trimise vorbă croitorașului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el.

Cum vor să-l alunge din oștire

Curteanul îi povesti croitorașului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriași, şi că blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi-i mai zise că, până atunci, oricine se-ncumetase să se apropie de ei îşi pusese viaţa-n primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriași, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din împărăţie.

“Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!” gândi croitorașul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!”

Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului:

– Nici nu mai încape vorbă că mă-nvoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriașii aceia şi-o să-i fac să-şi lase oasele în codru…

Apoi croitorașul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui:

– Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriașii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!

Croitorașul ajunge la uriași

Apoi se afundă-n pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş.

Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriași. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitorașul îşi umplu repede buzunarele cu pietre şi se căţără-n copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă.

Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriașul nu simţi nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă:

– Ce te-a apucat să dai în mine?

– Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine?

Adormiră ei din nou şi croitorașul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaș.

– Aoleu, da’ asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti?

– Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaș.

Ce fac uriașii?

Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase. Croitorașul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaș.

– Te cam întreci cu gluma, auzi! răcni acesta, sărind în sus ca un apucat.

Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creştet şi până-n rădăcină.

Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?! Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăsnetul în aceeaşi clipă.

În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitorașul îşi spuse în sinea lui: “Mare noroc am avut că nu l-au smuls şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul”.

Înapoi la împărat

Trase apoi paloşul din teacă şi-l împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriași. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care-l aşteptau în marginea pădurii şi le zise:

– Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!

În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca mine, care doboară șapte dintr-o lovitură?

– Nu cumva te-au rănit? săriră să-l întrebe călăreţii.

– Auzi vorbă! se supără croitorașul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr.

Călăreţii nu prea vrură să se încreadă-n spusele lui şi intrară-n adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de sânge… Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.

Croitorașul se înfăţişă împăratului şi-i ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care-i stătea ca un ghimpe-n coastă.

– Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da’ mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie!

Altă sarcină pentru croitoraș – Inorogul

Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine.

– Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da’ asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi uriași… Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: șapte dintr-o lovitură dau gata!

Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitorașul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte.

Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraș, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură.

– Uşurel! strigă voinicul nostru.

Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să-l smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron.

“Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!” se bucură croitorașul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse peşcheş împăratului.

Împăratul cere și a treia ispravă

Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi-i ceru să săvârşească o a treia ispravă vitejească.

Înainte de-a se porni nunta, croitorașul trebuia să-i mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi-n celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să-i stea în preajmă şi să-i dea ajutor la nevoie.

– Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitorașul, că pentru mine asta-i o joacă de copil!

croitorașulDe asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistrețul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină.

Croitorașul și mistrețul

De îndată ce-l zări pe croitoraș, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că l-ar fi răpus, dacă croitorașul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-un căsuţă de vânătoare aflată-n apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuţa, se piti după ea şi-o închise tocmai în clipa când mistrețul dăduse orbeşte buzna înăuntru…

Citiți și POVEȘTI DE VACANȚĂ – Legenda șarpelui.

Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime.

Nunta croitorașului cu fata de împărat

Croitorașul îi chemă pe vânători ca să-i aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă împăratului, care, de voie, de nevoie, trebui să-şi ţină cuvântul şi să-i dea fata şi jumătate din împărăţie.

Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că croitorașul ajunse împărat.

Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că-l aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi zicea el aşa: “Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!” Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam.

Fata de împărat cere ajutorul tatălui său

A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraș.

Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise:

– Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea! La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, şi de îndată ce-l va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or lega fedeleş, să n-aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Iar aşa o să i se piardă urma…

Citiți și POVEȘTI DE VACANȚĂ – Legenda bradului.

Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului domnitor şi-l iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.

Planul este aflat

– Dacă aşa-i vorba, las’ că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora! răspunse croitorașul.

Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să-l vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitorașul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească:

– Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi! Am doborât eu șapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?!

Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se-nfricoşară de moarte şi-o luară la sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici.

De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat c-a rămas croitorașul nostru pe tronul împărătesc până la sfârşitul zilelor lui.

de Frații Grimm

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here