Lumea cea noua si lumea cea veche
Lumea cea noua- Minunea vindecării tânărului lunatic (Marcu 9, 14-29) este relatată de evanghelist după episodul Schimbării la Față a lui Iisus. Ioannis Karavidopoulos ne spune că în această relatare, în comparație cu cea a Schimbării la Față, se poate constata opoziția dintre lumea cea nouă, care este preînchipuită în persoana lui Iisus Hristos, și lumea cea veche, care este caracterizată prin stricăciune, boală și moarte.
Slava lui Hristos transfigurat
Între slava lui Hristos cel transfigurat și nenorocirea oamenilor, cu necredința lor și cu stăpânirea lor de duhurile demonice, Marcu introduce scena în care cărturarii discută cu ucenicii care nu se aflau pe munte: neputând teologii iudaismului să urmeze pe Iisus în slava lumii celei noi, care se propovăduiește și se împlinește și, în același timp, nefiind în stare să vindece răul care domină în lume, recurg la discuții care aveau ca temă neputința ucenicilor de a-l vindeca pe cel bolnav.
La întrebarea lui Iisus despre conținutul discuțiilor dintre cărturari și ucenici, răspunsul este dat de un tată oarecare din mulțime, care aduce la Iisus pe fiul său, care era stăpânit de un „duh mut și surd”. Boala descrisă este epilepsia, care după puterea de înțelegere a epocii se datora stăpânirii omului de către un „duh mut și surd”. Împreună cu descrierea, tatăl celui bolnav amintește că s-a adresat deja ucenicilor, fără să îl vindece.
‘Toate sunt cu putinţă celui ce crede’
Iisus nu rămâne însă la exprimarea acestei indignări, ci merge mai departe la vindecarea acestui neam. El cere să îl aducă pe cel bolnav, care suferă o nouă criză înaintea tuturor. Prin acest element, evanghelistul accentuează tragismul bolii și, în continuare, realitatea vindecării. Apoi, întreabă pe tată despre durata bolii, nu ca să se informeze El, ci ca să se întrevadă din răspuns că „din pruncie” omul suportă urmările cumplite ale stăpânirii răului.
La expresia „de poți ceva” cu care tatăl invocă mila, Iisus răspunde: „toate sunt cu putință celui care crede”. La îndoiala interlocutorului Său, care se datorează poate experienței lui precedente cu ucenicii, Iisus opune puterea credinței. Este relevant strigătul părintelui: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”. Cuvintele lui Iisus lucrează în două feluri în interlocutorul Său. Pe de o parte nasc în El credința în puterea lui Mesia, iar pe de alta descoperă necredința lui.
Iisus porunceşte duhului necurat sa iasă din cel bolnav
După acest schimb de cuvinte și adunarea lumii în jurul lor, Iisus poruncește duhului necurat, să iasă din cel bolnav pentru totdeauna. Într-o ultimă criză pe care o creează duhul demonic în timp ce părăsește pe cel bolnav, el dă impresia că cel bolnav este mort. Iisus îi dă mâna celui care era „ca mort” și îl ridică. Relatarea nu este urmată însă de manifestările de uimire din partea mulțimii pentru puterea dumnezeiască a lui Iisus.
Mihai P.
Mai multe articole pe aceeaşi temă puteţi citi aici
Jurnal Spiritual
