Credem numai ce vedem
În anul 1897, o fetiţă americană, Virginia O’ Hanlon York, a trimis o scrisoare ziarului New York Sun, întrebând dacă există Moş Crăciun. Tăticul ei, scria ea, că ziarul cu pricina nu minte, că se poate avea totală în ceea ce scrie în el. „Am opt ani”, scrisese ea. „Unii prieteni ai mei spun că Moş Crăciun nu există. Vă rog să-mi spuneţi, există un Moş Crăciun?”
Directorului ziarului New York Sun i s-a părut întrebarea atât de importantă, încât i-a cerut redactorului Francis P. Church, un om în vârstă şi cu mare experienţă jurnalistică, să răspundă.
De atunci, până în 1950, când ziarul şi-a încetat apariţia, scrisoarea de răspuns s-a publicat în fiecare an de Crăciun. Iar începând din 1977, cu ocazia Marii Sărbători, ea se tipăreşte în fiecare an în Welt am Sonntag.
S-ar putea pune întrebarea de ce această persistenţă? Cât de importantă era pentru opinia cititorilor, a oamenilor în general, o asemenea întrebare, să-i zicem, puerilă? De fapt, ea n-ar trebui trecută cu vederea. E destul să citez un fragment din răspunsul lui Francis P. Church: „Dragă Virginia, prietenii tăi n-au dreptate. Ei sunt bolnavi de scepticismul unui secol sceptic. Ei cred numai ce văd. Ei nu cred că există ceea ce spiritele lor înguste nu pot înţelege”.
Jurnalistul de la New York Sun a răspuns de fapt întregii omeniri. Scepticismul, boală a unui secol sceptic? Nu, este boala tuturor secolelor şi nu numai a unui sfârşit de veac, de mult revolut.
O, dar gândiţi-vă, de atunci au trecut atâţia ani! A trecut mai mult de un secol de atunci, de mari progrese ale gândirii umane. De mari progrese ale teribilei boli care ne macină, de negare a minunilor din care e de fapt alcătuită viaţa noastră, o boală a scepticismului, a lipsei de încredere, acceptarea cu entuziasm a unei vieţi fără încredere, întunecată, fără dorinţa de senin. Paradoxal- entuziasmul nostru e dedicat doar acceptării lipsei de entuziasm!
Cât de mult a evoluat tehnica, cunoştinţele ştiinţei, mentalitatea noastră! Să fie chiar mari progrese? Nu cumva la fel de mari progrese a făcut scepticismul nostru, de încredere, refuzul de a înţelege că lumea e făcută şi din lumină, din entuziasm, din aspiraţia către senin? Nu cumva scepticismul nostru acceptă doar entuziasmul cu care acceptăm lipsa de entuziasm?
Răspunzând unei întrebări puse de medicul din Heidelberg, Dr. Heinrich Huebschmann, referitoare la unitatea lumii, marele fizician şi filozof Carl Friederich von Weizsäcker spunea: „Nu este vorba de unitate, ci de faptul că trebuie să învăţăm că lumea este o pluralitate, o diversitate”. Lumea nu este astfel structurată încât să se potrivească doar cu modul de gândire a unui anumit tip de om, fie el şi om de ştiinţă. Să nu se poată distinge, în ansamblul de fenomene, decât unele direcţionate unilateral, excluzându-le pe toate celelalte? Să nu fim capabili de-a distinge multitudinea lor, posibilitatea interpretării realităţii, decât conform unui tipar îngust, restrâns şi constrâns între anumite limite, stabilite arbitrar? Care, în orice caz, evită anumite sensuri, ce par a diminua valabilitatea ei absolută. De ce uităm mereu aceste evidenţe?
Nimeni nu poate nega imensa valoare a descoperirilor, a cuceririlor ştiinţei, care au schimbat faţa lumii. Dar nu se poate contesta nici pluralitatea întrebărilor apărute la tot pasul şi care cer tot atâtea răspunsuri, ce nu se pot totdeauna găsi în formulele ştiinţifice pe care ne-am deprins a le considera definitive.
Căci ştiinţa se compune şi din posibil şi din imposibil. Nu putem lipsi viaţa de strălucirea ei. Toate încercările noastre de a scoate din ea poezia, frumuseţea, generozitatea, duc la un fiasco, la o existenţă în întuneric. Ni se pare că esenţial este a descoperi în noi doar instincte din care lipseşte căldura, care ne mână să stabilim drept coordonate ale vieţii noastre apetitul de înrobire a celorlalţi, egoismul, voinţa de dominare care ne face pe noi toţi obiecte fără suflet, aservite unei lupte neloiale și destinate distrugerii.
Numim viaţa noastră „modernă”, pentru că ni se pare că a fi modern înseamnă a alege existenţa în întuneric. Da, am scos din ea poezia, frumuseţea, generozitatea. „Inteligenţă”, „spirit”, înseamnă astăzi a căuta cu tot dinadinsul ceea ce o murdăreşte, ceea ce ne poate aminti că suntem supuşi unor instincte din care lipseşte căldura, pudoarea, aspiraţia inocenţei.
Din dragoste, din capacitatea ei de jertfire pentru celălalt, am fabricat un apetit de înrobire, de aservire, de transformare a lui într-un obiect supus egoismului nostru, satisfacerii poftelor de-o zi. Încercăm cu încăpăţânare să descoperim acelaşi lucru şi în semenul nostru. Trăim însinguraţi, pentru că nu mai vedem în ceilalţi decât obiecte supuse voinţei noastre de dominare, tot aşa cum noi suntem supuşi poftei lor de dominare, obiecte fără suflet, aservite fanteziei lor.
Existenţa devine o luptă neloială, pentru a acumula putere, influenţă, averi pe care oricum nu le ducem cu noi, pe care le părăsim şi ne părăsesc. Ne plecăm umili în faţa celor care au acumulat mai mult decât noi, îi urâm pentru că au „reuşit” mai bine decât noi şi suntem obsedaţi de dorinţa de a-i distruge.
Suntem mai mulţumiţi, dacă, făcând rău altora, suferim şi noi, decât dacă ajutându-i, ne merge şi nouă mai bine. Totul e „să-i moară capra lui Ion”. (O constatare foarte interesantă majoritatea proverbelor au echivalente în multe limbi europene, singurul căruia nu i se găseşte echivalentul în germană sau franceză, bunăoară, este această faimoasă zicală.) Se pare că şi acest proverb a evoluat odată cu dorința noastră de modernitate şi liberalism. Astăzi se spune „să moară Ion, ca să-i iau capra!” Călcăm cu nepăsare peste cadavre, în goana de a „reuşi”. „Reuşim” oare? Ce înseamnă de fapt „a reuşi”? Ducem o viaţă suportabilă?
Am uitat lumina dulce a copilăriei, cea care ne-a îmbogăţit viaţa, aşa cum spune jurnalistul american, cea care trebuie să ne întărească în convingerea că minunile există, chiar dacă nu le vedem şi nu credem că sunt minuni.
Am uitat că Dumnezeu ne-a dăruit certitudinea veşniciei, pe care am înstrăinat-o însuşindu-ne păcatul. El ni se pare mai atrăgător, mai aducător de fericire. Putem oare să fim fericiţi? Ne întrebăm măcar vreodată, dacă putem să fim fericiţi? Încercăm mereu să descoperim motive de fericire. Le căutăm acolo unde le-am putea găsi? Sau, dacă nu, sunt cu adevărat motive de fericire? Poate că dacă ne-am strădui, am găsi pe marginea drumului nostru indicatoare care să ne spună pe unde s-o luăm, fără a mai bâjbâi o viaţă întreagă, încercând să găsim ceea ce ne întregeşte, ne deschide orizonturi reale, pline de conţinut şi de consecvenţă într-o existenţă în care să descoperim sensuri de plenitudine şi perspective reale.
Contemporaneitatea noastră capătă din ce în ce mai mult o tentă tragică de banalitate, de superficialitate, de pierdere a fiorului sacru.
Ea adoptă treptat un simulacru de existenţă lipsită, evident, de valori reale. Nici n-ar avea ce căuta în domnia aparenţelor, a falselor valori, în aroganţa unei străluciri autofabricate. Ne scăldăm într-un ridicol agresiv, în minciună, necinste, falsă cucernicie, lipsă totală de decenţă şi ne precipităm cu elan în prăpastia distrugerii. În această lume, în care înfloreşte cultura amneziei, se mai poate vorbi de nobleţea naturii umane, pe care am uitat-o? Ce-am pus în locul ei? O cuvioşie falsă, care n-ar trebui să înșele pe nimeni?
Se afirmă cu toată convingerea că viaţa este tristă, că îţi oferă prea puţină bucurie. Suntem deprimaţi şi nu vedem nicio ieșire. Dar nu înţelegem că singura ieşire poate fi doar nădejdea în nemurire. Ea ne mai rămâne prin urmare, nădejdea în nemurire.
Fără ea trăim permanent „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie”, o melancolie de care nu ne putem elibera, cum o numeşte teologul german Karl Rahner. O melancolie de care nu ne putem elibera. Ne întrebăm vreodată dacă e adevărat sau nu? Reuşim oare să descoperim motive de fericire? Reuşim să descoperim orizonturi reale, pline de conţinut şi de consecvenţă, sensuri plenare? Eşecul e garantat, dacă vrem să explicăm viaţa fără elementul spirit, reducând-o la fenomene materiale, vizibile.
Chiar limitându-ne la o concepţie riguros materialistă, trebuie admis că această încercare a dat greş, pentru că, între timp, se recunoaşte din ce în ce mai des că adevărul asupra omului nu poate fi explicat cantitativ, după cum s-a susţinut multă vreme.
Fizicianul specialist în fizică nucleară, colaborator al marelui Heisenberg şi purtător al premiului Nobel alternativ, Hans Peter Dürr, afirmă că materia, aşa cum a fost ea definită, nici nu există. Mulţi oameni, spune el, îl vor compătimi pentru că vreme de cincizeci de ani s-a ocupat de ceva ce nici nu există. „Totuşi, n-a fost chiar zadarnic. Astfel mi s-a schimbat imaginea despre lume.”
Fiecare pas al existenţei arată clar că nu putem şti totul. Credinţa compensează această imperfecţiune. Ea ne arată că pentru aceasta avem nevoie de ajutor.
Ea ne dă siguranţa, pe care altfel nu am avea-o, că ne putem sprijini pe o putere fără de care nu am reuşi nimic. În câte împrejurări ale existenţei rămâne singurul nostru sprijin şi singura noastră speranţă?
Nu de mult, profesorul Dr. Michael von Brück, de la Universitatea din München, care se ocupă cu studierea efec telor rugăciunii a spus că iniţial era convins că ea este un exerciţiu de concentrare, un placebo care are efect în multe cazuri. Totuşi, fiind silit de împrejurări să se ocupe mai intens de această problemă, după ce a studiat-o îndelung, deoarece avea în grija lui o grupă de studenţi japonezi, pe care îi preocupa acelaşi lucru, a ajuns la concluzia că rezultatele rugăciunii sunt miraculoase şi de neexplicat pe cale „ştiinţifică”.
Nu există nici un fel de teorie raţională care să dea explicaţii asupra efectelor ei. Ele nu pot fi explicate prin intermediul unei simple constatări de cauză şi efect care urmează automat, de autoconvingere cu suport, pe care noi îl numim „raţional” şi prin care explicăm totul, pe bandă rulantă, cu argumente repetabile şi aplicate la toate fenomenele pe care avem pretenţia că le putem lămuri.
Şi atunci? Fără a trece cu vederea peste rezultate incontestabile ale ştiinţei, elaborate în atâţia ani de muncă asiduă, care ne-au dat şi ne dau în continuare imagini remarcabile despre fenomenele ce ne înconjoară, şi aplicaţii ce aduc alt chip vieţii noastre, rămâne un alt domeniu, un domeniu care subliniază şi alte aspecte decât cele ale numitelor certitudini, mai mult sau mai puţin de necombătut, ale lumii noastre materiale. Pentru că, nu putem să contestăm, aşa cum spune şi profesorul Michael von Brück, există rezultate miraculoase şi de neexplicat prin mijloacele noastre declarate definitive şi categorice.
Proclamăm mereu că nu acceptăm decât elemente „pozitive”, suntem „realişti” şi nu ne trebuie frumuseţe, credinţă în minuni.
Nu ne trebuie Moş Crăciun! Şi uităm că nimic din ceea ce ni se pare astăzi important nu poate însenina existenţa. Că ceea ce ne îmbogăţeşte, după cum spune jurnalistul american, este lumina veşnică a copilăriei, cea care ar trebui să ne însoţească toată viaţa, care ar trebui să ne întărească în credinţa că minunile există, chiar dacă nu le vedem şi nu credem că sunt minuni, chiar dacă nu le cunoaştem. Şi totuşi, de câte ori simţim prezenţa lor! Moș Crăciun trăieşte, aşa cum trăiesc poveştile noastre. Aşa cum trăiesc zânele care dansează la lumina lunii.
Aşa cum trăiește curcubeul care e culoare şi frumuseţe, nu numai o picătură de apă în care se refractă lumina. Aşa cum trăiesc figurile minunate din caleidoscop, care nu sunt numai bucăţele de sticlă colorată aşezate în diferite chipuri, spune jurnalistul american…
Ca şi pentru celebrul Heinrich Boli această lume nu este un acasă definitiv pentru noi, suntem străini în ea. Nu cumva purtăm cu noi dorul după acea stare primordială pe care omenirea a pierdut-o din cauza păcatului, pe care nu o putem despărţi de firescul existenţei noastre? Nu cumva tânjim după un alt acasă, acel acasă real, unitar, aşa cum ni l-a rânduit Dumnezeu? Acel acasă pe care nu-l putem redobândi decât cu ajutorul Lui, care şi-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru restaurarea fiinţei umane, pentru aducerea la starea destinată ei iniţial?
Ceea ce se poate realiza nu numai aşteptând să fim mântuiţi, ci contribuind şi noi cu efortul nostru la redobândirea stării noastre primordiale, pierdută odată cu căderea în ispită?
Nu înţelegem destul că am pierdut cel mai mare bun, eternitatea, pe care păcatul a depărtat-o de la noi. Nu cumva speranţa în înviere ne face să uităm „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie”? Nu cumva prin această speranţă înţelegem că ne este acordată toată frumuseţea lumii ca să ne bucurăm de ea? Nu cumva lumina poate să ne însoţească viaţa, aşa cum spune jurnalistul american?
„Da, Virginia. Nimic nu e mai adevărat. Nimic nu e mai permanent. Moş Crăciun există şi va exista totdeauna. Există tot atât de sigur cum e sigur că există iubire, generozitate şi credinţă. El trăieşte şi va trăi veşnic… Al tău Francis Church.”
Nu cumva bucuria poate să ne înflorească fiecare vârstă, descoperindu-ne curcubeul care străluceşte în fiecare clipă a existenţei noastre? Nu cumva putem înţelege că nu trăim în mijlocul unor minuni care se petrec zilnic, pe care le-am descoperi în fiecare clipă, dacă ne-am da osteneala?
Tot Fleinrich Böll afirmă că pe lume există dragoste numai pentru că oamenii cred în nemurire. Dacă am înceta să credem în ea, iubirea ar fi distrusă. Ni s-a dăruit Minunea Esenţială, Marele Eveniment al învierii, care a schimbat destinul omenirii.
Dacă citim cu atenţie în Cartea Sfântă despre minunile pe care le-a săvârşit Domnul, singura dată când se adresează cuiva pe nume, este la învierea lui Lazăr: „Şi a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!”
Învierea lui Lazăr este deci un eveniment personalizat, no¬minalizat. Învierea nu este o acţiune colectivă, ci rezervată fiecăruia în parte. Nu vom intra, gloată anonimă, în raiul făgăduit nouă. Fiecăruia dintre noi i se va adresa Domnul pe nume, atunci când ne va chema să intrăm „în bucuria Domnului ”, dacă prin faptele noastre vom dovedi că am răspuns chemării Sale. Şi atunci vom descoperi frumuseţea vieţii pentru că, repet, aşa cum spune Martin Walser, „cel care crede prelungeşte frumuseţea vieţii…”
Nu numai ceea ce există în lumea văzută se poate explica. Garanţia existenţei se află în sufletul nostru, în ceea ce simţim şi credem cu fermitate. „Când văd frumuseţea lumii, căldura bunătăţii, poezia bucuriei, nu mai caut nici o dovadă a existenţei ei. Ştiu că există. Asta e totul”, spune eroul unui roman. Da, asta e tot. Minunile n-au nevoie de dovezi. Ele sunt dovezi prin ele înseşi, certitudini pe care ne clădim nădejdile vieţii.
Patria spirituală, de care vorbeşte Hans Küng, nu poate fi despărţită de nădejdea în nemurire. Să ne amintim cuvintele binecunoscutului regizor polonez Krzysztof Zanussi intr-un interviu dat de curând: „Cred că viitorul este în creștinism. Creştinismul încurajează gândirea individuală… De fapt, datorită creştinismului am experimentat o dezvoltare fără precedent a civilizaţiei şi culturii… Realizările ştiinţifice şi tehnice sunt în multe privințe un produs al civilizaţiei creştine”. Şi adaugă: „Sunt interesat de istoria acelei părţi a Europei care provine de la tradiţia bizantină. Mi se pare că lumea modernă are nevoie de Ortodoxie”.
Lumea modernă are nevoie de convingerea că garanţia existenţei stă în sufletul nostru. În ceea ce credem cu fermitate. În vindecarea de boala scepticismului, acest flagel care-şi întinde efectul distrugător peste secole şi care caută cu hărnicie argumente pentru a se dezvolta, pentru a se întinde ca orice molimă aducătoare de moarte.
Şi să ne amintim că atunci când cerem şi primim ajutorul lui Dumnezeu, exact cel de care avem nevoie, trăind în lumea pe cum ne-a destinat-o El, nu mai avem nevoie de argumente. Minunile n-au nevoie de dovezi şi de argumente, ele sunt dovezi prin ele înseşi, certitudini pe care ne clădim nădejdile vieţii, darul veşniciei care ni s-a dat cu generozitate, posibilitatea fără greş a vindecării scepticismului, ca să poată fi înlocuit în inimi cu frumuseţea, bucuria şi căldura sufletească. Uităm că ne hrănim şi din miracole, că fără ele suntem condamnaţi la dispariţia lumii noastre interioare, căreia îi datorăm umanitatea noastră.
Da, scrisoarea lui Francis Church ni se adresează tuturor. Viaţa e alcătuită din perspective ale unui dincolo, în care frumuseţea şi căldura sufletească sunt coordonatele fundamentale. Ea este un început pe care trebuie să-l descoperim şi să nu-l uităm.
Să înţelegem că el este o lumină pe cerul existenţei noastre, pe care se îngrămădesc prea des nori de furtună. Să reflectăm la afirmaţia filozofului Max Stirner (Johann Caspar Schmidt): „Anii de cultură ne-au distrus egoismul. Nu mai ştim să fim egoiști. Să fim egoişti. Să creadă fiecare că e singurul pe lume. Că este atotputernic, singurul Dumnezeu. Şi apoi? A doua zi murim poate. Unde rămâne atotputernicia, eternitatea noastră?” Altfel devenim o pradă uşoară a însăși inconştienţei noastre, altfel ne îndepărtăm de răspunsul care se impune şi pe care l-a dat Cervantes în nemuritori său Don Quijote.
Alte articole aici.
”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae
