Multe religii și filosofii propovăduiesc „nemurirea sufletului”. Biserica se deosebește însă de toate acestea, deoarece înțelege nemurirea nu ca pe un inexplicabil fel de „supraviețuire” după moarte, ci ca depășire a morții prin intermediul relației cu Dumnezeu. Moartea înseamnă pentru Biserică separarea de Dumnezeu, refuzul relației cu El, negarea vieții ca iubire și comuniune iubitoare. Cum este posibil să supraviețuiască veșnic omul singur, numai cu posibilitățile sale existențiale care sunt create (nu închid în ele nici cauza, nici scopul lor), când toate funcțiile psiho-somatice se sting o dată cu ultima suflare și natura creată a omului și-a epuizat deja posibilitățile sale de supraviețuire?
Credința Bisericii în veșnicia omului nu este convingerea că există în mod necesar o „stare” viitoare în care supraviețuiește „ceva” din om – „sufletul” sau „duhul” său. Este certitudinea că ipostasul existenței mele nu este asigurat de natura mea și de posibilitățile mele existențiale, ci este asigurat și constituit de relația mea cu Dumnezeu, de iubirea Lui pentru mine. Credința în viața veșnică este încrederea că această iubire nu va înceta, ci va constitui întotdeauna viața mea, fie că funcționează sau nu capacitățile mele psiho-somatice.
Credința în viața veșnică nu este o certitudine ideologică, nu este fundamentată pe argumente. Este o mișcare de încredere, de investire a speranțelor și a setei noastre de viață în iubirea lui Dumnezeu, Cel care ne dăruiește aici și acum atâta bogăție de viață, în ciuda rezistențelor noastre psiho-somatice pe care le opunem realizării vieții (a vieții adevărate care este depășire de sine în iubire și comuniune), Cel care ne-a făgăduit și plinătatea vieții, adopțiunea directă, relația de la persoană la persoană cu El atunci când se vor stinge în pământ și ultimele puncte de rezistență ale răzvrătirii noastre.
Cum va fi activată această nouă relație cu El, prin intermediul căror funcții, nu știm. Ne încredem însă. Ceea ce știm, din descoperirea adevărului ce ne-a fost dăruit, este că relația va fi tot una personală, că în fața Lui voi fi eu, așa cum mă știe și cum mă iubește Dumnezeu, voi fi eu cu numele meu și cu posibilitățile dialogului cu El, precum Moise și Ilie pe Muntele Tabor.
Christos Yannaras, Abecedar al credinței
Jurnal Spiritual
