Crucea e cea care „semnează” adevărul Învierii – Despre diferența dintre credință și crezare

0
100

cruceÎnvierea era un dat cu neputință de conceput pentru ucenici; ea putea fi, cu atât mai puțin, proiecția pshihologică a imaginației lor. Ne aflăm încă în ziua neașteptată, uimitoare, care începuse cu descoperirea mormântului gol. André Scrima spune că, în ciuda tuturor celor întâmplate până la ceasul acela, ucenicii nu păreau pătrunși realmente de ceea ce văzuseră și auziseră. Se adunaseră ca să se ferească și să se ascundă, fiindcă mânia ce dusese la crucificarea Învățătorului lor bântuia încă în preajmă și nu știau la ce se pot aștepta. Evanghelistul Ioan precizează că ușile erau încuiate, aceasta fiind o măsură minimă de siguranță atunci când ești cuprins de teamă. Așa fiind, deodată a venit Iisus și a stat în mijloc. De acum înainte, realitatea întâlnirilor cu Iisus e guvernată de o altă lege decât cea a lumii obișnuite. În căile Sale, Iisus nu va mai parcurge distanțele geografiei noastre terestre. Chiar termenii folosiți după Înviere de evangheliști pentru a descrie această nouă stare, diferă în structura lor gramaticală de vocabularul anterior.

Dezbaterea implicată după Înviere include diferența dintre realitate și fantasmă: de o parte, realitatea unui corp care a luat parte la viața obișnuită, dinainte de moarte, dar care, acum, trecut prin moarte, se arată identic cu el însuși, fiind cu toate acestea radical altul; de cealaltă parte, o posibilă vedenie produsă fie de imaginația tulburată a apostolilor, fie de o „putere” a spațiului intermediar dintre lumi. Iată de ce era neapărată nevoie ca Cel Înviat să înceapă prin a oferi mărturia înscrisă în acest corp, marcat în palme și în coastă de rănile Crucii: Crucea e cea care „semnează” acum adevărul Învierii. Apoi, Domnul îi asimilează propriului Lui destin, propriei Lui stări: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl”.

Pentru a-i face pe ucenici părtași ai stării Sale, Iisus nu li se adresează ca un mare profet, ca o impozantă figură religioasă, inspirată și dăruită cu haruri speciale. Tatăl este Cel Care, prin Iisus, îl atinge pe om și îi îngăduie să intre în misterul său viu. Urmează apoi o nouă treaptă în revelația acestei prime zile a Învierii. Comunicarea Duhului vine pentru a încununa, seara, ceea ce începuse să răsară în zori. Această „Cincizecime ioaneică” pare să anticipeze Pogorârea Sfântului Duh. Iisus inaugurează o nouă creație prin Duhul comunicat discipolilor, după ce ei au fost trimiși „precum” Tatăl L-a trimis pe El. Suflarea Duhului primește totuși o explicație suplimentară: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”.

E vorba, așadar, despre o comunicare „funcțională” a Duhului, menită să-i ajute pe ucenici să împlinească o funcțiune precisă, dar foarte vastă, ce ține de o viziune fundamentală asupra Duhului. Iisus venise, conform mărturiei Sf. Ioan Botezătorul, să „ridice păcatul lumii”. Acum, în același Duh, ucenicii vor avea de discernut între cei cărora li se vor ierta păcatele și cei cărora le vor fi menținute.

Toma nu fusese prezent la neașteptata apariție a lui Iisus în mijlocul celorlați ucenici; e firesc ca cei din urmă să-i împărtășească bucuria, alături de emoția ce îi stăpânea. Tumultul acesta suscită probabil replica lui Toma care, fiindcă nu a fost de față, își păstrează mintea de toate zilele: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui…și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Prin această provocarea, ziua rămâne cumva suspendată, atârnând de o urmare ce nu poate fi încă prevăzută.

Trebuie să recunoaștem excepționala frumusețe a stilului ioaneic, care face să culmineze această primă zi a Învierii cu marca unui refuz: „nu voi crede”. E viziunea trăită de Ioan, prin care avem acces la realitatea esențială a unei Învieri care nu e din această lume, dar e destinată să cuprindă lumea începând tocmai cu spiritul uman care are tot dreptul și chiar datoria să rămână în stare de veghe. Toma e emblema acestei responsabilități.

„După opt zile” are loc deznodământul episodului. Această zi este marcată de a doua apariție a Celui Înviat. Ioan ne îndreaptă din nou privirea asupra rănii din coasta lui Iisus care îi stârnise extraordinara mărturie a sângelui și a apei. Aceeași rană îi oferă lui Toma atestarea credinței sale, atestare care îl conduce direct la vârful cunoașterii. Toma acționează condus de simțul pe care-l putem considera cel mai grosier (simțul tactil), dar care furnizează în ce privește lumea sensibilă și contactul cu ea o certitudine irevocabilă. Vederea lui Toma, așa cum el însuși pusese condiția, trebuia să se întemeieze pe atingere și ea i-a fost necesară pentru a ajunge la mărturisirea credinței.

Însă a crede înseamnă, mai ales, a vedea: nu numai fără ajutorul atingerii, ci și fără ajutorul ochilor de carne, a vedea cu un văz nou pe care viața credinței îl suscită ca organ al cunoașterii. Această credință îi face fericiți pe cei ce au acest văz; văzul acesta îi face fericiți pe cei ce au această credință, iar ea nu are nimic de-a face cu ceea ce numim îndeobște „credință”, dar nu e decât crezare. Cea din urmă constituie desigur o înclinație onorabilă a sufletului care dorește să adere la Dumnezeul cel Viu și la Împărăția Sa, dar o face continuând, în fapt, să rămână pe pământ, fiindcă operează cu reprezentări ale minții noastre, care prelungesc într-un fel impresiile simțurilor și eleaborările intelectului nostru. E un tip de credință care nu ne poartă nicidecum dincolo de această lume.

Concluzia Evangheliei după Ioan reia și întărește tema credinței verticale, situate la sfârșitul Paștelui Învierii: „Și încă multe alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta”. Ioan nu-și propune să scrie o cronică, o operă istorică, să înfățișeze imaginației noastre un personaj excepțional numit Iisus. Un asemenea persoanaj ar fi impresionat, fără îndoială, nu credința, ci „crezarea” noastră, așa cum sunt impresionați și convinși cei care aderă la un program istoric, politic ori la cauza unui conducător prestigios. La final aflăm că nu există decât un nume capabil să dea viață, iar acest nume e Numele lui Dumnezeu.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here